Le Havre - Cronică de film (2)

În Normandia, în orașul-port Le Havre, Marcel Marx (André Wilms), un fost boem, care acum lustruiește pantofi pentru a fi mai aproape de oameni, se trezește pus în fața a două misiuni. Pe de-o parte, ia decizia de a ascunde și de a proteja un copil senegalez căutat de poliție, și, pe de altă parte, își îngrijește soția bolnavă în stare terminală.

Mai toate filmele lui Kaurismäki plutesc în decoruri ale anilor ’50-’60, aici și cu nostalgii de scenografie și muzici ale anilor ’30 (și numele soției lui Marcel, Arletty, este omagiu actriței și cântăreței franceze cu același nume), dar care nu pun bețe în roate acestui basm în care regizorul finlandez ne sugerează cum ar trebui să arate lumea și oamenii ei, fără să fie didactic sau moralizator.

Cu o tradiție care pornește de la duiosul Chaplin, trece prin umanismul lui Jean Renoir și se odihnește în candoarea tihnită a lui Jacques Tati, Le Havre este poate o utopie, poate semnalul că nu e totul pierdut. Solidaritatea și complicitatea oamenilor care-l ajută pe Marx îi încurajează inclusiv pe polițiștii dispuși în cele din urmă să producă mici miracole, care pregătesc cumva marele miracol din final.

Kaurismäki are talentul, din nou, de a potrivi cu măsură accentele grave, cu momente de gag, melodramă și absurd, fără să cadă în excese gratuite sau inadecvări kitsch.