Cu seriozitate, despre comedie

Tudor Giurgiu vorbește despre riscurile și temerile din culisele realizării unei comedii și despre exigențe profesionale. 

Comedia se face foarte greu. Cum ai dozat umorul și cum te-ai ferit de tușe groase?

Au fost două lucruri interesante în privința acestui film. Atunci când căutam bani pentru film, eram în Grecia și cei cărora le arătam proiectul, oameni care mă știau din alte întrevederi, erau destul de mirați și sceptici în privința intenției mele de a face comedie, mai ales cu un subiect ca acesta. Nu eram sigur că pot face comedie, dar i-am asigurat că am să încerc. Apoi, în timp ce lucram la scenariu împreună cu Ionuț (n.m. Teianu), apărea tot timpul temerea de a nu apăsa gros și dizgrațios pe niște nuanțe ale personajului jucat de Andi Vasluianu, personaj care are o amantă. Dar am mizat pe șarmul personajului, pe relația cu soția și cu copilul, în fond e un tată iubitor și, încet, încet el câștigă puncte. Nu știu exact cum funcționează dozarea umorului, dar am programat această detașare de glumele proaste și indigerabile sau de exagerări vulgare. Și am mai vrut ca această poveste să păstreze un pic din naivitatea și din romantismul postrevoluționar. Am încercat să nu transformăm filmul în odiseea spermei, însă nici nu puteam ocoli pudic subiectul, pentru că, în definitiv, era vorba despre un grup de bărbați care își propun să doneze spermă ca să salveze uzina de la faliment.

Există amintiri din anii ’90 pe care ai vrut să le punctezi în film?

Uitându-mă pe documentația de epocă, mi s-a părut că ’92 era cel mai bun an, era perioada post-Caritas, era înainte de alegeri și s-a nimerit și concertul lui Michael Jackson, care pentru mine are conotații speciale. A fost primul meu job la negru: am cărat cabluri. Eram cu singurul cameraman american care filma lângă scenă, dar filma numai reacții, leșinuri, fete care plângeau, nu-l filma pe megastar. Însă evenimentul a fost pentru mine cam cum apare și în filmulețele pe care le-am introdus pe YouTube. Apoi, au fost tot felul de stereotipuri, obiceiuri. De pildă, cine te mai servește în ziua de azi cu dulceață și cu un pahar cu apă?

De ce l-ai ales pe Julio Iglesias din atâtea staruri ale vremii?

Preferințele muzicale sunt din lumea lui Ionuț și din nou m-am bucurat că l-a ales pe Iglesias. Eram mic de tot și văzusem Viața merge înainte/ La vida sigue igual, probabil al doilea sau al treilea film din viața mea; erapovestea lui Julio, care era portar și țin minte că am plâns și eram emoționat. Mama era și mai este mare fană a lui Iglesias, așa că s-au așezat lucrurile teribil. Singura mea propunere muzicală a fost Dan Spătaru, în rest lumea asta sonoră trebuia să fie populată de eroi din universul pop urban ai anilor ‘80-‘90.

Ai o scenă favorită?

Scena mea favorită se întâmplă în cantină, unde are loc o înfruntare între directorul fabricii (Dorel Vișan) și șeful sindicatului (Andi Vasluianu) și mi se pare o demonstrație de mare clasă și de actorie din partea amândurora. Dar mai ales pentru Vișan era o scenă delicată, pentru că vorbea despre un lucru care transpare pe parcursul întregului film. Toate așteptările pe care le-am avut după revoluție s-au transformat în scurt timp în eșecuri și dezamăgiri.

Care a fost exigența cea mai mare lucrând acest film?

Cel mai complicat a fost să mă obișnuiesc cu ideea că fac un film care nu are ambiții artistice sau provocări creative majore. Tentația era să mă gândesc că fac film într-o țară în care pentru fiecare film sunt așteptări uriașe, cu pretenții de festivaluri de top. Ori ar fi fost o prostie să fac acest film într-un stil intelectual și să stric genul căruia, de fapt, îi aparține. Cea mai mare provocare a fost să mă hotărăsc dacă fac acest film acum sau nu, pentru că, poate, lumea se așteaptă ca odată cu al doilea film să arăți că ești regizor, într-adevăr, și, negreșit, să ajungi la Cannes sau la Locarno. N-a fost simplu deloc să mă hotărăsc să fac un film fără acest tip de valoare și să fac un film care să funcționeze bine pe piața internă, cum se spune în film. Însă, subconștientul s-a obişnuit foarte greu cu ideea asta.

Care este al doilea film la care ai renunțat pentru Despre oameni și melci?

Este un film greu, un thriller politic complicat, cu povestea unui om care dispare și din care vezi ultimele 20 de zile, povestea dezintegrării unui om; este o poveste inspirată din cazul procurorului Panait, care s-a sinucis în 2002. Și mă lupt în continuare cu povestea și sper să îl pot face anul următor. Așa că a fost un moment greu când am decis să nu fac acel film, ci să mă las purtat de o comedie ușoară, fără mize majore.