În distribuţie: un cuplu de actori

V-aţi cunoscut la filmări ?

Ioana Flora: Nu, la facultate, dar nu ne vorbeam prea mult atunci. Nu eram în acelaşi an.
Mihai Brătilă: Chiar după ce am terminat şcoala, am jucat într-un film, Tancul, al lui Andrei Enache.
I.F.: El era personajul principal şi eu eram o fată de politician care trecea prin satul lui în drumul spre mare, cu o super-maşină, îmbrăcată sumar şi cu nişte unghii foarte lungi – de nu puteam să desfac nici laptele în pauzele de filmare. Păream cu adevărat genul fotomodel.

Şi după Tancul v-aţi mai întâlnit – profesional vorbind – sau direct în faţa altarului?

I.F.: Ne-am mai întâlnit când făceam eu Pescuit sportiv şi el era foarte bun prieten cu Titi (n.r. Adrian Titieni). Şi voia el să ne facă lipeala. De altfel, e şi naşul nostru şi al copiilor.
M.B.: Pe urmă a fost castingul la Mandra­gora, când Ioana purta nişte cercei enormi, roşii. Şi apoi, a fost chestia cu alergatul: am ieşit împreună să facem sport, la alergat, cu Adița, nevasta lui Titi. Noi doi stăteam şi fumam şi ne mai făceam din când în când bezele cu nişte doamne, iar ele două alergau.
Şi întâlnirea decisivă?
I.F.: Au fost mai multe întâlniri succesive, nişte petreceri, inclusiv cea de Revelion de la Mandragora, pe care a organizat-o chiar el şi unde m-a invitat. Nu ştiu de ce...

Ioana, ţi-ar fi plăcut să joci cu Mihai în vreunul dintre filmele pe care le-ai făcut deja?

I.F.: Da, chiar ar fi foarte interesant, mi-ar plăcea mult să jucăm împreună. Dar el e foarte hotărât în privinţa asta. Şi nici nu trebuie să ne folosim de chestiile domestice dintre noi, de faptul că ne cunoaştem mult mai bine decât se cunosc de obicei actorii între ei, mai ales dacă rolurile nu ar fi de soţ-soţie. Cine ştie, poate apare un rol care să-l incite destul de mult încât să accepte.

Mihai, de ce nu te-am mai văzut în filme după rolul din Moartea domnului Lăzărescu?

M.B.: Situaţia e puţin mai complicată. Am făcut primul film pe la 12 ani jumate, un film al lui Dinu Tănase, Cântec în zori. Pe urmă am tot jucat. Am avut oferte şi eu chiar sunt convins că am talent, dar n-am vocaţie, chemare. Şi în România mai e şi mentalitatea asta că actorii trebuie să joace ca fotbaliştii, ca să fie în formă. Mie mi se pare o prostie. Păi dacă joci în Divizia C... De exemplu, eu îmi rezolvasem pro­blemele cu actoria de dinainte de Lăzărescu. Atunci am jucat în film pentru că eram prieteni cu Cristi (n.r. Puiu). Mi se părea foarte confortabil şi mi se pare că îl înţeleg pe Puiu, şi atunci nu trebuie să mă fac că îl laud pe regizor. Nu am răbdare, nici chef.

Dar nu mai simţi nevoia, nu te cheamă?

M.B.: Nu, deloc. La un moment dat am zis că mă apuc de regie, dar nu aveam chef nici de regie. Acum, că vine valul, parcă începe
să-mi vină cheful să fac filme. Să joc eu nu mă interesează. Să scriu, da.

Ioana, repeţi rolurile cu Mihai?

I.F.: Nu citim textele, dar discutăm. Îl mai întreb diverse din când în când, pentru că e un reper foarte important pentru mine din punct de vedere profesional. Are o gândire foarte bună, care se aplică oricărui tip de personaj şi tehnică actoricească. E şi pedagog – profesor în şcoală şi are metode de a ajunge să te facă să înţelegi de ce stau lucrurile într-un fel şi nu în altul.

Comentezi ceva despre cum a jucat?

M.B.: La fel cum îi cer și eu părerea când lucrez la ceva, și eu îi spun ce cred, atunci când mă-ntreabă. Nu e vorba de laude sau de critici, discuțiile sunt mult mai aplicate. Înainte, când lumea îmi cerea părerea, și aici nu mă refer la Ioana, mi se părea necesar să fac un exercițiu al adevărului. Dar de ceva vreme am ajuns la concluzia că dacă vrei cu adevărat să-l ajuţi pe om, trebuie să-l laşi să descopere singur. Dacă nu vine, înseamnă că nu trebuie. Dacă eu vin şi îţi spun: în cutare loc nu ai făcut cum trebuie, iar tu nu ai văzut asta, vei avea o mică traumă.

Şi asta nu vine cumva în contradicţie cu profesia ta de dascăl?

M.B.: Nu, absolut deloc. Cu studenţii e puţin altfel. Ei trec printr-un proces de dezvoltare în care eu trebuie să-i învăţ folosindu-mă atât de partea pozitivă, cât şi de cea negativă. Iar ei trebuie să ajungă la un echilibru. Cu Ioana discuţiile se poartă la un cu totul alt nivel, ea e deja o actriţă foarte bună şi ne-am întâlnit deja foarte târziu în cariera ei profesională.

Mihai, e greu să predai la UNATC?

I.F.: Să-ţi spun eu, din afară, că l-am văzut având emoţii foarte mari la examenele studenţilor, aşa cum are când se uită la copiii noştri atunci când fac ceva. Era evident şi clar că-i iubeşte foarte tare pe studenţi şi că-i place ce face.

În România nu există şcoală de actorie de film. De ce?

M.B.: La noi sunt şi foarte mulţi care spun: „Domnule, şcoala din România nu e bună”, şi atunci de unde toate rezultatele astea? Am avut ocazia să fac de toate, şi film, şi televiziune, am şi predat. Şi oriunde te-ai duce, eşti întâmpinat cu aceeaşi atitudine: „Băi, dar tu unde ai făcut şcoală? Unde-ai învăţat să joci?”. Orice om are nevoie de adaptare la un moment dat. Am văzut aceeaşi atitudine şi la anumiţi regizori. Ştiu actori buni care trec de la un regizor la altul şi sunt întâmpinaţi cu aceeaşi replică: „ce te-a învăţat pe tine ăla?”. Or, ăsta mi se pare un clişeu. Se face şcoală bună la noi, oamenii care predau chiar sunt informaţi şi ştiu ce fac. Puiu, de exemplu, predă. Şi pe urmă, nimeni nu te poate face actor, nici măcar un mare regizor, trebuie să te faci singur.
I.F.: Asta e mai degrabă o atitudine generală în România, nu neapărat legată de actori. Iar cu privire la cine ce te-a învăţat, la un moment dat chiar nu mai contează. Rămân nişte lucruri de şuetă. Important e ce vrei tu să faci, cât te poţi adapta, antrenamentul pe care-l ai. Adaptarea vine odată cu antrenamentul.

Pentru că amândoi aţi jucat în filmele lui Cristi Puiu, cum vi se pare ca regizor?

M.B.: Pentru mine, Puiu e cel mai mare regizor român, în contextul în care sunt şi alţi regizori interesanţi în România. Îmi place că are o părere clară despre cinema, despre viaţă. Un om real, preocupat de multe forme de artă, lucru care chiar se vede în filmele lui. E un om care înţelege specificul cinemaului.
I.F.: De la Cristi Puiu am învăţat – făcând Marfa şi banii – marea majoritate a lucrurilor pe care le-am făcut în film. Un fel de Abecedar.

Aveţi doi gemeni. Are legătură faptul că sunteţi un cuplu de actori cu modul în care vă creşteţi copiii? Au programul plin de sport, germană, afterschool?

M.B.: Cred că suntem complet atipici. Eu cred în treaba asta cu sportul, cu toate că nici la sport nu i-am dat. Ei au cerut, de exemplu, să meargă la karate după ce au văzut Kung Fu Panda. Mai ales că am lucrat cu copii la televiziune şi am văzut părinţi disperaţi.
I.F.: Copiii noştri la grădiniţă, de exemplu, sunt destul de timizi şi mai degrabă vor să se uite, să fie spectatori.
M.B.: Dimpotrivă, sunt mai degrabă pe rock şi pe punk: System of a Down e în topul lor. Am vrut să le pun Axl Rose cu November Rain şi mi-au zis că e rock de fete. De vreo săptămână descoperă – au primit de la Puiu – Nightmare before Christmas. În concluzie, nu-i dăm la meditaţii. Mai ales că eu am făcut la mate şi fizică...
I.F.: Eu, de exemplu, nu am făcut meditaţii. În Serbia şcoala era mai lejeră. Dar faptul că am făcut pian (9 ani) şi balet (6 ani) şi ceva engleză m-a ajutat. Din punctul ăsta de vedere, constanţa mi se pare bună. Copiii trebuie să fie constant preocupaţi de ceva extra-şcolar.
M.B.: Ioana are o seriozitate anume. Eu mă ocup mai degrabă cu stricarea seriozităţii. Şi la şcoală, la fel.
I.F.: Mie mi s-a părut incredibil când am asistat la un moment dat la cursurile lui să văd câtă libertate aveau studenţii să-şi spună părerea: „eu nu cred că e aşa”. Eu nu am făcut niciodată aşa când eram la şcoală, nu aveam curajul; acum e o cu totul altă generaţie. Ce nu înţelegeam, sau aş fi vrut să mi se explice altfel, mă străduiam să descopăr singură. În plus, sunt şi extrem de respectuoasă; ca să nu ratez nimic, în primul an le spuneam tuturor sărut mâna. Până la urmă, am avut noroc, că m-am lămurit cum stau treburile.

Merg la bunici?

I.F.: şi M.B.: Da, merg în cealaltă dimensiune; natura, plantele, animalele. Le place mult. Acum bunicii au cumpărat special găini pentru ei. În serile de vară, de exemplu, le place să ude grădina sau să prindă broaşte. Mănâncă roşii direct de pe araci (nu sunt stropite). Şi-ar dori un „animal de companie”, așa zic ei. Un crocodil, asta-şi doresc acum.

Cum arată o zi tipică din viaţa voastră de actori?

M.B.: Ne trezim dimineaţa, eu foarte devreme, pe la 6 şi jumătate. Pe la 7 trebuie să plec de acasă, la 8 să fiu la muncă, urmează o oră de pregătire, iar la 9 dau „Rec”. Seara mă întorc acasă pe la 10 şi ceva.
I.F.: Eu şi copiii ne trezim la 8 fără un sfert, mergem la grădiniţă, după care fie mă duc la filmări, fie fac altceva. Dacă e să ieşim undeva pe seară, mergem cu copiii.