În căutarea spectatorului ideal - Interviu cu Cristi Puiu

Se pare că toată lumea se pricepe la film, iar misiunea criticului de film nu prea mai contează. Care ar mai fi rolul criticii?

Cinemaul este un teritoriu foarte primitor, unde nu există bariere sau vreun fel de vămuire, iar în această lume a criticilor de film pătrund tot felul de oameni care nu au legătură cu cinemaul, şi, din păcate, ei sunt cei mai vocali, cei mai prezenţi. În fapt, pe mine nu mă interesează criticii de film, ci oamenii care gândesc evenimentul ce tocmai se desfăşoară în faţa ochilor lor. Criticul de film, cel literar sau de artă ar trebui să intre în dialog cu mintea care s-a aflat de partea cealaltă a obiectului artistic. De cele mai multe ori nu se naşte dialogul, şi nu e vorba numai despre critica din România.

Criticii pun căruţa înaintea boilor şi apare o rivalitate artificială, pe care tot ei o conduc în avantajul lor şi obstrucţionează calea înţelegerii obiectului artistic prin etichete şi verdicte. Rudolf Arnheim vorbea despre criticul de artă care nu trebuie neapărat să picteze, însă hainele lui trebuie să fie obligatoriu impregnate de mirosul atelierului. Convingerea mea este că viitorii critici de film trebuie să treacă pe „platou” şi să facă un filmuleţ înainte să vorbească despre cinema, dacă iau în serios acest obiect audio-vizual. Cred că este necesar drumul de la un capăt la altul pe care îl parcurge un film, măcar o dată, pentru a deţine unitatea de măsură justă. Din scaunul de critic de film e greu de crezut că poate fi ridicat vălul de pe misterul filmului. Unul dintre motive, de pildă, este faptul că, de cele mai multe ori, critica de film reduce cinemaul la poveste, din pricina formaţiei literare pe care educaţia noastră o conţine cu precădere. Cinemaul este altceva decât povestea. 

Ce-i leagă pe oamenii cu care tu ai intrat în dialog, în istoria celor trei filme ale tale?

Există o carte care m-a format, pe care am citit-o în anii ’80, Bunul-simţ ca paradox, scrisă de Alexandru Paleologu. Ce-i leagă pe aceşti oameni este exact acest bun-simţ, care nu înseamnă nici bună creştere, nici bune maniere. El spunea că opusul prostiei nu este inteligenţa. Ce, n-aţi mai văzut oameni inteligenţi proşti? Opusul prostiei este bunul-simţ. Cantitatea de cunoştinţe sau informaţii nu mai contează câtă vreme nu înţelegi ce se petrece sub ochii tăi şi trebuie să recurgi de fiecare dată la raportări sau repere, pentru ca apoi să-ţi construieşti propria părere. Ce m-a frapat la câţiva prieteni, cu care am crescut în Balta Albă, este tocmai justeţea observaţiei fără ca ea să beneficieze de referinţe. Mai mult decât atât, nu raportarea la repere este distructivă, ci lipsa înţelegerii lor. De fapt, sunt foarte puţini cei care judecă un eveniment care tocmai se petrece sub ochii lor, iar filmul este unul dintre ele. Pentru mine, spectatorul ideal este criticul ideal, adică mintea care gândeşte, dar gândirea care nu ţine doar de raţiune, ci traversează tot corpul.

Cu care dintre criticii de film ai intrat în dialog?

E destul de complicat, pentru că e vorba de un dialog fragmentat. Dar aş spune J. Hoberman şi James Quandt. Dacă poate fi imaginat un dialog cu criticul de film, prin intermediul unui alt film decât al meu, chiar şi relaţia cu Hoberman este una fluctuantă, pentru că nu ne întâlnim pe toate teritoriile. De pildă, am avut o emisiune împreună cu Horia-Roman Patapievici, care nu este critic de film, iar observaţiile pe care le-a făcut şi întrebările pe care mi le-a adresat, dincolo de faptul că m-au bucurat, vorbeau despre un om care a văzut şi a ascultat filmul, şi asta m-a liniştit. În dialogul dintre un cineast şi un critic, lucrurile stau, din punct de vedere strict tehnic, mult mai bine pentru critic decât pentru cineast, pentru că cineastul nu va da niciodată o replică unui critic.

Însă criti­cul dă verdictul, iar el vede o mare libertate acolo unde, de fapt, este şi o mare responsabilitate. Dacă este să luăm istoria artelor în general, sunt multe momente în care un artist a fost demolat de critic şi timpul a decis în favoarea artistului. În viaţa mea de până acum, am întâlnit doar doi oameni care erau echidistanţi faţă de toate obiectele audio-vizuale, numite filme. Amândoi erau profesori universitari care predau istoria filmului. În toate discuţiile pe care le-am avut cu George Littera, nu l-am auzit spunând vreun lucru rău despre vreun film. Vorbea despre lucrurile bune, despre calităţile fiecărui film, vedea altfel cinemaul. Și Gyuri Baron, care este profesor la Budapesta, avea aceeaşi atitudine, iar atunci când îi ascultam cu adevărat, nu se putea să nu fiu de acord cu ei.

Nu i-ai întrebat de ce nu se opresc niciodată la lucrurile greşite, nefuncţionale?

Pe Gyuri Baron l-am întrebat, însă discuţia intră pe alte teritorii, care au legătură cu viziunea lui globală, cu propria lui filozofie de viaţă. Probabil că ţine de un anumit prag de înţelepciune. Dacă privim direct ceea ce se întâmplă, fără fente şi fără balet, puţine lucruri stau în picioare, iar filmul nu este printre obiectele care stau în picioare. Ceea ce stă în picioare cu adevărat este ceea ce se află dincolo de toate obiectele astea. Marea calitate a unui film sau a unei opere de artă stă în deschiderea pe care o oferă către lucruri mult mai importante şi mult mai înalte. O operă de artă nu este importantă pentru ceea ce este, ci pentru locul în care te trimite. Restul nu contează. Și dacă locul în care te trimite este important, atunci opera contează, pentru că este ca o portiţă către altceva. Pentru că noi vorbim cu cuvinte şi nu e clar că ne înţelegem exact, dar există toate celelalte semne şi expresii corporale, şi poate că există ceva care se află peste noi şi ne ajută să intrăm cumva în rezonanţă. 

Te interesează filmele care împacă şi critica de specialitate, şi spectatorii obişnuiţi, de pildă ca în cazul lui Hitchcock?

N-aş face niciodată acest gen de film, dar, altfel, Hitchcock îmi place foarte mult. De fapt, Truffaut, Hitchcock şi Buñuel (filmele franţuzeşti) îmi plac foarte mult, fără să aibă legătură unul cu celălalt. Pentru mine sunt filme terapeutice, întotdeauna mă simt extraordinar de bine şi cred că acestor regizori le e drag de oameni; dragoste care se găseşte în cantităţi minuscule în interiorul filmului. Însă nu toată lumea îl apreciază pe Hitchcock pentru această declaraţie de dragoste. Cei mai mulţi rămân la nivelul poveştii, cu acţiune, suspans şi o doză de mister şi ne lăsăm păcăliţi, aşa cum ne lăsăm păcăliţi de orice alt produs care conţine elementele astea. E nemaipomenit că există aşa ceva şi în această categorie intră de pildă şi Howard Hawks, Akira Kurosawa sau Woody Allen.

Ce filme din Hollywoodul clasic ai recomanda?

Șoimul maltez. Îmi place tempoul, muzica filmului, şi nu muzica din film, felul în care se articulează evenimentele, în care personajele gestionează evenimentele, felul în care actorii livrează dialogurile şi schimbă priviri, felul în care actorii intră în relaţie unii cu ceilalţi, felul în care evenimentele se racordează, ironia conţinută. Toate aceste elemente fac mai degrabă din el o bucată muzicală, decât un film. Sunt o mulţime de filme, Red River, al lui Howard Hawks, The Night of the Hunter, al lui Charles Laughton. Chiar dacă nu are legătură cu Hollywoodul, nu pot să nu amintesc un film documentar din acea epocă realizat de minţi americane, capodopera din 1925, Grass: A Nation’s Battle for Life.

Dacă ar fi să alegi o actriţă şi un actor clasic care s-ar potrivi, ar fi adecvați în filmele tale, care ar fi aceștia?

Pe Steve McQueen l-aş lua fără niciun fel de ezitare; mi se pare că este unul dintre cei mai mari actori, pe care, din păcate, trebuie să-l recompui din mai multe filme. Dar el este eroul meu. De asta mi-am dat seama destul de târziu, pentru că nu exista aşa ceva în cinema. Când mă uit la Steve McQueen simt că sunt eu, mă văd pe mine; este poate o proiecţie, este poate ceea ce cred eu despre mine. La Cary Grant, însă, simt că este un celălalt, nu e ca mine. Și mă uit la el cu foarte mare admiraţie, îmi place indife­rent ce tâmpenie face. La actriţe e şi mai greu să aleg, pentru că la vremea aceea se pedala foarte mult pe frumuseţe, pe poză şi mă încurcă, dar aş spune Marlene Dietrich. Pe de altă parte, fără să o consider o mare actriţă, fără să mă fi emoţionat vreodată în ceea ce a făcut în vreun film de la un capăt la altul, dar care are nişte momente de graţie, Monica Vitti este figura la care m-aş opri.