Hors Satan - Cronică de film

Încercând un soi de rezumat, cronicarul e silit, din motiv de evitat spoilere și/sau lansat în teorii ce nu pot fi probate, să se oprească la minutul 5...

Foarte pe scurt, e vorba de eterna luptă dintre bine şi rău, adică Dumnezeu şi Diavol, luptă care se dă acum într-o zonă mlăştinoasă din Franţa rurală şi-n care Dumnezeu e un vagabond asocial, ştirb şi violent, iar Diavolul... diverşi localnici.

Sau invers, după cum vreți să interpretați seria de exorcisme cu tentă erotică, pedepsiri de păcate, rugăciuni (plus una bucată trimitere la episodul Lazăr) ce abundă într-un film care, altfel, se constituie dintr-o splendidă înşiruire de vederi cu maidane, tufe şi dune – înşiruire spartă, din când în când, de replici monosilabice, ecoul oceanului aflat undeva în apropiere şi/sau câte una dintre activităţile de mai sus.

Dezbrăcând religia de orice trăsătură recognoscibilă de către omul modern, Dumont te trimite înapoi în timp, la începuturile lumii, când credința era dependentă de natură și complet lipsită de reguli, fie ele scrise sau nescrise.

Angoasant, alienant şi, în mod paradoxal, deopotrivă splendid și mizerabilist, Hors Satan e genul de film care nu impresionează pe moment (fiind filmat şi jucat la minima rezistenţă, nici nu se putea altfel – iar la proiecția de la Cannes, unde filmul a fost lansat în secțiunea Un certain regard, s-a plecat în valuri), dar care îţi ridică tot soiul de întrebări şi, inevitabil, îţi rămâne în cap. Multă vreme.