Habemus Papam - Cronică de film

În paranteză fie spus, poate ar trebui renunțat la astfel de bancuri puerile – nu ne fac cinste și, naiba știe, dată fiind recenta invazie de festivaluri mioritice (Ploiești, Chitila etc.), poate-i vine cuiva o idee.

Revenind (și lăsând răutăcismele deoparte), Moretti nu-i capabil de filme care să te lase complet indiferent – și acesta nu face excepție. Premisa e cel puţin provocatoare – proaspăt „înscăunat”, noul papă are un soi de atac de panică/criză de conștiință, refuză înscăunarea, tergiversează cum poate şi, într-un târziu, dă bir cu fugiţii într-o Romă parcă mai vastă și mai rece decât în realitate.

Serviciile secrete îl caută de zor, în timp ce fostul viitor papă merge ba la teatru, ba la terapeut, ba la crâșmă, asta în vreme ce cardinalii joacă volei, să mai treacă timpul, iar publicul, căruia i se comunică probleme de sănătate și alte brașoave, suspină conștiincios la geamul Vaticanului, așteptând semnalul de fum care nu mai vine.

Ce-i drept, Michel Piccoli e deopotrivă fragil şi impunător în rolul principal, dar singura secvenţă cu adevărat reuşită din acest film oarecum leneş şi confuz este cea în care sfântul părinte, înainte de a-și lua tălpășița, se lasă psihanalizat în faţa cardinalilor pioşi și atenţi să nu scape vreo vorbă de duh.

Finalul – care nu e întocmai cum vi l-ați putea imagina – mai drege impresia de bătut pasul pe loc, dar am senzația că Moretti nu prea știe ce-a vrut de la acest film și, mai ales, ce-a vrut să vrem noi de la el.