Florin Barbu publicat la: 3/09/2012

Greii de la Venezia 69. I wonder...

Trimit puțin mai tîrziu această corespondență de aici pentru că am așteptat să văd cele mai așteptate două filme ale Mostri: The Master și To the Wonder, sau Paul Thomas Anderson și Terrence Malick.

Au fost proiectate în diminețile de sîmbătă și duminică și cum ieri am avut o zi pe care nu cred c-am s-o mai repet la nici un alt festival (am văzut șase filme, adică am stat în aceeași sală, Dorsena, de la 9am la miezul nopții), iată ce vă pot spune despre Anderson și despre Malick.

The Master este povestea a doi oameni care, în anii ”50, se întîlnesc atunci cînd fiecare avea nevoie de cineva care să nu-l lase singur. Despre acest film s-au spus și s-au știut atît de multe înainte de lansarea lui, încît această așteptare adăugată lanumele regizorului, au ajuns să funționeze împotriva lui. Mai toată lumea cu care am vorbit avea un singur cuvînt pe buze: dezamăgire! Toată lumea aceasta îl iubește pe PTA (Paul Thomas Anderson) și este fascinată de toate filmele sale. Subiectul lui The Master (foarte în mare spus, se știa că va fi despre Biserica Scientologică) crease o curiozitate extremă, știind obsesia pentru detalii și aplecarea lui PTA pentru personajele ”deranjate”, să zicem.

În locul tensiunii și confruntării dure din There Will Be Blood (la care destui dintre cei dezamăgiți s-au referit), terminate violent, avem aici o extrem de obiectivă relatare a întîlnirii dintre Lancaster Dodd (Philip Seymour Hoffman), un convingător Maestru al Cauzei, aparent calm, dar care nu accepta nici un fel de interogări asupra convingerilor sale, care predica revenirea omului la starea inițială de acum miliarde de ani, la puritate adică, și care practica un soi de hipnoză care conducea subiecții la stare dinaintea murdăririi cu impuritățile acestei lumi și Freddie Quell (Joaquin Phoenix), un tînăr fost soldat în marina americană, alcoolic, cam obsedat sexual, violent și, în general, sărit bine de pe fix. Filmul Lui Anderson nu cred că vrea să dea răspunsuri la întrebări pe care nu prea le pune, ci vrea să arate, cît mai sec, o evoluție (sau, măcar, începutul ei) a unei credințe, dacă puteți accepta termenul. Am mai auzit pe cine va spunînd că este un film despre prietenie, dar cred că mai potrivit ar fi că e un film despre obsesii și despre dependență, în orice formă ar fi aceasta. Este un film arid, în care secvențele (unele lungi), filmate foarte bine și frumos de Mihai Mălaimare Jr., par că sînt puse una după alta fără ca ceva puternic să le lege. Sînt confruntări tari între cele două personaje principale, în care fostul soldat încearcă să înțeleagă ce vrea de la el Maestrul (vezi secvența plimbării între fereastră și zid, sau repetarea, aparent inutilă, a unei întrebări simple), dar pare că le lipsește ceva pentru a fi decisive. Eu cred că aici a și vrut să ajungă PTA, la ilustrarea unei convingeri în nimic, pentru că această Cauză nu revela cine știe ce venire a unui Salvator, sau nu făcea The Countdown-pînă-la-Marele-Sfîrșit, ci doar cerea o totală încredere în viziunea unui om. De ce era acel om, Lancaster Dodd, mai special decît alții, de ce putea convinge pe alții să-l creadă și să-i urmeze ”cunoașterea”, asta nu ne spune regizorul și scenaristul Paul Thomas Anderson și cred că de asta veau nevoie cei nemulțumiți de film. Chiar și ciocnirile dintre personaje, care au un nemascat pattern tată-fiu, mai ales că tatăl lui Quell murise (vezi izbucnirile lui Lancaster la dubiile unor apropiați), par că nu au miză. Mie asta mi-a plăcut: este o radiografie a unui vid, pretențios spus, iar filmul nu vrea excavări inutile acolo unde știe că nu ar găsi nimic. Mai este un personaj interesant, soția lui Lancaster Dodd, Peggy Dodd (Amy Adams, al cărei chip blînd ascunde o forță de neoprit și o determinare înfricoșătoare), iar întrebarea de la conferința de presă, despre adevăratul Maestru, l-a făcut pe PTA să răspundă că ”da, poate e Peggy...”. Sînt foarte multe de spus despre acest film care va trezi multe discuții/discursuri, dar nu termin fără a remarca rolurile celor doi, Hoffman și Phoenix. Sînt copleșitori, cu o notă în plus pentru Phoenix pentru că-l vedem atît de rar și pentru modul în care și-a compus personajul, chinuit fizic (ușor cocoșat, slab și cu gura ușor strîmbă) și bîntuit de demoni. Pînă acum, nu are cum pierde Coppa Volpi pentru cel mai bun actor, deși circulă zvonuri pe aici cum că juriul l-ar prefera pe Hoffman și că nu l-ar fi plăcut deloc pe Phoenix. Om vedea...Pînă atunci și înainte să trec la ”minunea” lui Malick, am nevoie să revăd ”The Master” și să scriu mai așezat și mai liniștit despre el. Repet, mie mi-a plăcut (foarte) mult , deși pot fi de acord cu vorba unui critic italian care a spus că e un film neîmplinit.

To the Wonder. OOFFF...”decît” atît și, poate, ar fi suficient pentru un film care nu este altceva decît o inutilă și jenantă variațiune pe aceeași temă începută în The Tree of Life, adică lumea-aceasta-misterioasă-crudă-și-frumoasă-care-are-totuși-un-sens. Aici sensul e DRAGOASTEA (dacă vreți, Wonder-ul...)care, așa cum spune și filmul este ”Iubirea care ne iubește”, iar filmul arată asta cu personaje-marionetă care fie dansează mai tot timpul și mai peste tot (pe cîmp, în casă, în supermarket, asta e Olga Kurilenko), fie se plimbă și culege monstre de sol și de apă și ”e mai puțin expresiv decît un calorifer”, așa cum bine a spus un critic italian (ăsta e Ben Affleck), fie are interogații esențiale despre Dumnezeu și credință, acesta e personajul preot catolic din America profundă, interpretat de Javier Bardem. Filmat în aceeași manieră ca Palme d”Or-izatul The Tree of Life, To the Wonder este foarte, foarte plictisitor tocmai pentru că nu duce nicăieri, nu are tensiuni și nu are nici personaje atașante, nu are nimic altceva decît obsesia și manierismul unui regizor care crede că trebuie să dezvăluie esența lumii, lume pe care nu prea o iubește, de fapt, dacă e să ne gîndim numai la dispariția sa și la refuzul său constant de a se lăsa arătat așa cum e acum și de a-și face apariția la orice fel de festival. Oricum, se pare că e într-o febrilă stare de creație, dacă ne-a livrat două filme în doi ani. Din păcate...

Pînă viitoare întîlnire cu filmele din competiție, iată cum arată clasamentul meu, pînă acum: