Gdynia, la final de festival

... Institutului Cultural Român-Varșovia, a doamnelor Sabra Daici, director ICR Varșovia și Joanna Lapinska, director artistic T-Mobile New Horizons Film Festival Wroclaw, am fost invitat să prezint cele cinci filme românești invitate în secțiunea New Horizon: România, o secțiune aflată la debut. Din păcate, nici unul dintre cei patru regizori români invitați nu a putut veni în Polonia pentru că lucrează. Un sentiment de tristețe, desigur, dar și de mulțumire. Acum, o mică recapitulare a zilelor petrecute la Gdynia, cinci zile pline de filme, întîlniri, vizite și...vodka.

Filmele românești. ”Moartea domnului Lăzărescu” (regia Cristi Puiu), ”Pescuit sportiv” (regia Adrian Sitaru), ”Polițist, adjectiv” (regia Corneliu Porumboiu), ”California Dreamin” (endless)” (regia Cristian Nemescu) și ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” (regia Cristian Mungiu) au fost alegerile celor două doamne pe care le-am pomenit mai sus. Sălile au fost, la toate cele 5 proiecții, pline cel puțin pe jumătate, ceea ce este o audiență bună și foarte bună, avînd în vedere că spectatorii nu s-au întîlnit cu nimeni din echipa filmelor și, cred, le mai văzuseră cu alte ocazii. Mi-ar fi plăcut ca după proiecții să am un mic dialog cu cei din sală, dar programarea celorlalte filme era foarte strînsă. Cum am stat să revăd, în întregime, doar filmul lui Cristi Puiu, nu vă pot spune prea multe despre reacțiile sălii, decît că simțeam o mare încordare și atenție. Sabra (care a stat la toate proiecțiile) îmi spunea că cea mai bună reacție a fost la ”California Dreamin” (endless)”, lucru previzibil și reconfortant. După două filme oarecum sumbre (oricum, solicitante pentru spectator) și unul neobișnuit ca stil de filmare (vorbesc de filmul lui Adrian Sitaru), povestea convoiului NATO oprit de Doiaru a venit ca o ploaie de vară după arșiță, dacă acceptați clișeul. La filmul lui Cristian Mungiu, ultimul al secțiunii (programat la o oră cam nepotrivită, vineri la 10 am), Sabra îmi spunea că spectatorii au stat ”cu sufletul la gură” pe toată durata proiecției. Cred că, pe lîngă valoarea lui indiscutabilă, ”4, 3, 2” rezona și într-un fel mai profund cu polonezii, pentru că, printre altele, avortul nu este permis nici acum în Polonia. Faptul că filmul românesc este foarte apreciat și invidiat (vorbesc de producțiile pe care le încadrăm, generic, în Noul Cinema Românesc/Noul Val Românesc) mi-a fost dovedit (dacă mai era nevoia) de nevoia unora dintre oamenii de film din Polonia cu care am vorbit (producători, regizori, cinefili) de a-și cere scuze pentru calitatea scăzută a celor 14 filme din festivalul de la Gdynia, în comparație cu cele românești. Pe lîngă faptul că filmele au fost foarte bune, trebuie spus și că toate au fost proiectate în copii pe peliculă. Bravo!

Eram ușor intrigat (chiar jenat), dar, în același timp, mă puneau pe gînduri vorbele astea, pentru că erau spuse într-o țară care produce/livrează cam 50 de filme de lung metraj pentru marile ecrane, destule care fac săli pline, cu un festival național respectat și foarte frecventat de spectatori și cu o ofertă foarte variată, de la comedii la thriller, de la (melo)drame la istorii recente și dureroase pentru poporul polonez. Alt lucru remarcabil a fost o gală organizată de Institutul Polonez de Film, unde au fost premiate diferite inițiative ale lumii cinematografice  naționale: renovarea unei săli, cel mai bun site de cinema, cea mai bună emisiune de cinema (radio/tv), cea mai bună inițiativă în domeniul educației cinematografice și multe altele. Dacă Joanna Lapinska (care a primit un premiu pentru promovarea filmului ”Pina”, 50000 spectatori) îmi spunea că simte nevoia apariției unor figuri noi (pentru că în fiecare an sînt cam aceiași oameni prezenți&premiați),  eu eram invidios pentru calitatea și cantitatea programelor și inițiativelor, în condițiile în care fiecare secțiune premiată avea trei nominalizați. Și mai era ceva: faptul că, an de an, sînt cam aceiași oameni înseamnă și că există o industrie de film funcțională. Remarcabil! Tot la aceeași  festivitate am avut și eu momentul meu de rușine, cînd am întrebat-o pe Katarzyna, destoinca tînără care s-a ocupat de șederea  mea la Gdynia, cine este domnul în vîrstă care urca treptele sălii urmărit de camerele tv? Andrej Wajda!!! Aha, cică mă ocup de filme...În apărarea mea (lamentabilă, oricum) aș îndrăzni să spun că ultima imagine pe care o aveam despre maestrul polonez era aceea din tinerețe, cînd era mai înalt și mai viguros.

Filmele poloneze pe care le-am văzut în competiție (cum spuneam, am ratat 4 din 14) nu au fost remarcabile, unele au fost slabe, dar, dincolo de comparații și de invidii, cinematografia din Polonia este viguroasă și acest festival o dovedește. Pe lîngă varietatea genurilor, au fost cîteva filme coproduse, iar Institutul Polonez de Film participă, la rîndul lui, la varii proiecte în afara țării. Dar, cel mai impresionant lucru este audiența: săli pline, spectatori educați și curioși, o viermuială reconfortantă de cinefili, (și) toate astea înseamnă, de fapt, o industrie cinematografică. Ediția din acest an a mai avut o premieră (pe lîngă filmele românești), sistemul de rezervare a biletelor. Fiecare invitat/acreditat  primea un badge, firește, care avea alocat un cod. Cu acest cod se puteau face rezervări de pe site-ul festivalului, dar, dacă o proiecție era ratată (și neanunțată cu 15 minute înainte, cel mai tîrziu) atunci erau scăzute 4 puncte din totalul de 34 alocate. Fiecare film conta cu 1 punct, iar bilete mai puteau fi cumpărate doar în ultimele 5 minute dinaintea proiecțiilor.  Accesul în sală se făcea prin scanarea badge-ului. Modern și foarte funcțional, rezultatul a fost că nu am văzut niciodată discuții, neînțelegeri, iar sălile se umpleau cam cu 15 minute înainte de începerea proiecțiilor.

Cu scuzele de rigoare, am să vă rog să accesați site-ul festivalului,  http://www.fpff.pl/en/, pentru a vedea cîștigătorii acestei ediții. Am fost destul de norocos și am văzut toate filmele premiate (mai puțin ”Aftermath”), așa că vă pot spune că marele premiu, ”In Darkness” (regia Agnieszka Holland) era cumva așteptat, (re)numele regizoarei și tema obligînd, cumva. Poate exagerez, dar cam asta erau discuțiile. De altfel, tema vinovăției polonezilor față de evrei în timpul celui de-al doilea război mondial s-a regăsit în trei filme, ”Sekret”, ”Aftermath” și, desigur, ”In Darkness”. Cred c-am să revin cu o cronică mai aplicată la filmul doamnei Holland, pe care l-am văzut în deschiderea Festivalului Filmului Evreiesc de la București.

E cam timpul să închei și am s-o fac mulțumind celor care m-au invitat (ICR Varșovia și T-Mobile New Horizons Wroclaw, doamnelor Sabra Daici și Joanna Lapinska). Au fost zile minunate, cu oameni minunați, cu filme și cu o cinemaografie exemplare. Am să revin cu plăcere de fiecare dată cînd voi avea ocazia. Dziekuje!  Florin Barbu