Furia Titanilor - Cronică de film

Pentru cei care au văzut și prima parte (”Înfruntarea Titanilor”/”Clash of the Titans”, 2010, regia Louis Leterrier), din care eu nu-mi amintesc mare lucru, ”decît” atît le spun: voi, care intrați în sală, lăsați orice speranță afară. Speranța că ați putea vedea un film rezonabil, ca să fiu foarte precis.

Perseu (Sam Worthington), fiul semizeu al lui Zeus (Liam Neeson), își crește liniștit fiul pe malul apei. E pescar, acum. Nu vrea să mai audă de originea lui jumătate suprapămînteană, chiar cînd tatăl lui îi cere ajutorul, chiar cînd același tată îi spune că puterea lui vine din latura umană. Uau, deep!

Pe foarte-foarte-foarte scurt, Perseu va pleca să-și salveze tatăl prins în Tartar de către unchiul Hades (Ralph Fiennes), care avea nevoie de puterile zeului-șef pentru a-l elibera pe Cronos. Acesta din urmă dorea distrugerea oamenilor.

Oamenii nu se mai rugau la zei, astfel că aceștia își pierdeau, încet-dar-sigur, puterile. Toate astea sînt dopate cu CGI, cu labirinturi din care, teoretic, nu se poate ieși, cu o clasică familie de ciclopi (doar  bărbați), cu o frumoasă, singură și luptătoare Andromeda (Rosamund Pike), cu zei la dimensiuni oarecum umane, cu mult praf, foc, cu un Cronos care sigur va deveni personaj de parodie și cu o totală lipsă a proporțiilor.

Spațiul e măcelărit, nu e nimic credibil, nu e nimic impresionant, iar distribuția (grea, cu...titani ai ecranului) nu e salvatoare. E deplorabil.