Filmul românesc la New York

Cum începe povestea acestui festival organizat și inițiat de ICR NY? Ați fost sprijiniți și încurajați sau dimpotrivă (fiind vorba despre o cinematografie mică, cu multe premii, dar cu spectatori puțini în țară)?

Bine zici poveste. Chiar așa a început: a fost odată un film. Îi spunea Moartea domnului Lăzărescu. Și filmul ăsta din 2005 a făcut foarte multe valuri. A luat un premiu mare la Cannes, critica a fost unanim extatică, un distribuitor american l-a achiziționat și l-a scos în cîteva săli. Nu a fost un hit de box-office, după cum era de așteptat, dar brusc toată lumea care contează, în special nume grele ale presei americane de film, au început să vorbească despre el și cinema-ul românesc. 2006 a fost anul cu cele trei filme despre Revouție. A fost sau n-a fost? și Cum mi-am petrecut sfîrșitul lumii au cîștigat, și ele, premii la Cannes, critica de film a fost, din nou, de partea lor, iar distribuitorii americani le-au cumpărat pe amîndouă. În același an, directorul festivalului TriBeCa, Peter Scarlet, a venit la TIFF și s-a întors acasă profund impresionat. Și de festival, și de filmele românești. Corina Șuteu, director al Institutului Cultural Român din New York, a avut, încă de la începutul mandatului, intuiția extraordinară de a organiza un festival de film în New York. Și nu oricum și oriunde, ci inițiind un parteneriat cu TriBeCa Film Festival. Peter Scarlet a devenit nașul spiritual al Festivalului, eu am fost invitat să asigur direcția artistică, iar în decembrie 2006 a avut loc la TriBeCa Cinemas prima ediție, intitulată Talking About a Revolution. Și-am încălecat pe-o șa, dar povestea festivalului românesc din New York a mers mai departe, cu sau fără încurajările scontate. Se știe doar că, în România, politica oficială nu a îmbrățișat necondiționat succesele filmelor românești, în cel mai bun caz tolerîndu-le existența, nicidecum conștientă că sînt cel mai important brand cultural pe care îl are România în momentul de față. Să construiești un festival de film românesc din temelii într-un loc de maximă relevanță cum e New York-ul, unde competiția între evenimentele culturale este feroce, nu e ușor. Să ajungi, după cinci ediții de festival elogiate în publicații prestigioase ca The New York Times, The Village Voice, The New Yorker sau The Wall Street Journal, să fii invitat să te desfășori la Film Society of Lincoln Center este o performanță demnă de Cartea Recordurilor.

Și pentru că această a șasea ediție e dedicată lui Alex. Leo Șerban, o să-mi permit să-l citez din articolul dedicat primei noastre ediții, publicat în Dilema Veche: “Acest minifestival de film românesc new wave înseamnă, de fapt, enorm – într-un timp atît de scurt – pentru ICRNY, care, la fel ca şi celelalte institute patronate de ICR, trebuie să iasă din rutina aceea călduţă care presupune să nu te agiţi, să nu faci valuri, că oricum nu sînt bani... Toţi ştim că nu sînt, dar, atunci cînd ai un proiect în cap şi entuziasmul de a-l duce la bun sfîrşit, găseşti şi banii! Totul este să ştii să decupezi acea nişă creativă care poate interesa oraşul-gazdă. Or, este clar că la New York - "Oraşul", adică locul care dă tonul în materie de arte şi-n care există sute de evenimente beton în fiecare săptămînă - nu te poţi duce cu micro-evenimenţele vechi, artizanale, sleite şi obosite care nu interesează decît o mînă de nostalgici din diaspora!”

Care sunt diferențele majore între prima și ultima ediție, ca program, receptare, interes, numar de spectatori, atmosferă, așteptări etc?

În primul rînd, mutarea din acest an la Lincoln Center asigură festivalului o vizibilitate și un pedigree fără precedent. Perioada de desfășurare a crescut de la trei zile, cît dura de regulă la TriBeCa Cinemas, la o săptămînă. La fel numărul de invitați din țară: actori, regizori, producători, critici de film. Programul s-a diversificat, favorizînd recursul la clasici ai filmului românesc, pe care l-am practicat, într-o mai mică măsură, și la edițiile anterioare. Capacitatea sălii de la Lincoln Center e dublă față de TriBeCa Cinemas – lucru de dorit de vreme ce anul trecut s-a stat la coadă pentru bilete mai ceva ca la H & M la inaugurarea colecției Versace, iar majoritatea filmelor s-au proiectat cu casa închisă. Interesul publicului a crescut progresiv pe măsură ce expunerea filmului românesc în State s-a bucurat de o inteligentă platformă de promovare și parteneriate cu instituții americane de profil, gîndită de Corina Șuteu și de Oana Radu, director adjunct al ICRNY. Acum doi ani am început chiar să luăm pulsul spectatorilor la cald, instituind un Premiu al Publicului. Anul trecut am avut peste 1500 de spectatori în trei zile, în condițiile în care cele două săli de la TriBeCa au cîte o sută de locuri fiecare.

Care au fost titlurile din selecțiile pe care le-ai făcut de-a lungul a cinci ediții care au stârnit controverse sau care i-au incitat cel mai mult pe spectatori? Cum receptează spectatorii filmele de dinainte de ’89 vs. noul cinema românesc?

Înainte de toate, trebuie spus că publicul festivalului nu este majoritar român, ci e unul mixt, jumătate român, jumătate american – de unde, de multe ori, și diferențele de percepție. Moartea domnului Lăzărescu (în 2006), 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (în 2007), Călătoria lui Gruber (în 2008), Polițist, adjectiv (în 2009), Marți, după Crăciun, Lumea văzută de Ion B și Medalia de onoare (în 2010) au fost hiturile indiscutabile din istoria de cinci ani a festivalului. În general, controversele s-au limitat la mici strigăte de indignare naționalistă din partea celor care pretind că filmul românesc prejudiciază Imaginea României în străinătate. Or trebuie spus că lucrul ăsta nu l-a împiedicat pe cronicarul american A.O.Scott să vină în România motivat tocmai de aceste filme "nocive" pentru a scrie, ulterior, un lung articol laudativ despre filmul românesc în The New York Times. Un caz aparte l-a constituit deschiderea de anul trecut cu Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, care, după cum era de așteptat, a polarizat asistența. Cît despre receptarea clasicilor, proiecțiile cu Reconstituirea, Iacob, Balanța sau De ce trag clopotele, Mitică? au dovedit publicului actual că, dincolo de succesele Noului val, există o tradiție solidă a filmului românesc și titluri care trebuie recuperate, descoperite și integrate pentru a avea tabloul complet. Poate că Noul Cinema Românesc a apărut peste noapte, dar toate au un început. Vorba lui Cristi Puiu la TIFF: “Înaintea Noului Val, a existat un Lucian Pintilie.”

Anul trecut a fost “A New Beginning”, anul acesta este “Beyond”. De ce? Ce se va întâmpla anul acesta la New York?

De ce “dincolo”? O dată pentru a-i sfida pe cei care cred că Împăratul e gol. Există “ceva” dincolo de realitatea mundană redată la scară 1:1 și de senzația că în filmele românești nu se întîmplă nimic; trebuie să fii orb sau rău-intenționat să nu vezi asta. Apoi, pentru că dincolo de estetica mult celebrată a filmelor Noului Val (și epigonii ei), există dorința recentă de a încerca și altceva, de a nu merge pe o formulă consacrată, de a explora modalități diferite de expresie. Mai departe: în Morgen, care deschide festivalul new-yorkez, și Periferic, eroii vor să treacă dincolo, peste graniță. În Bună, ce faci?, eroii își regăsesc dragostea pierdută în altă lume, cea virtuală, a chat-urilor online. În Mănuși roșii, eroul e constrîns să treacă de partea cealaltă a propriilor lui convingeri etc... Nu în ultimul rînd, titlul e o referință la cele două nume omagiate la ediția curentă: Alex. Leo Șerban și maestrul Liviu Ciulei, căruia îi dedicăm o retrospectivă integrală. Personalități de nivelul lor sînt dincolo de prezentul imediat...

Alături de amintita retrospectivă Ciulei, highlight-urile mai includ o retrospectivă integrală Radu Muntean (al cărui proaspăt documentar produs pentru HBO, Vorbitor, va avea premiera mondială la New York) și proiecția aniversară cu Marfa și banii la zece ani de la lansare.

Pentru că de șase ani vezi cum este primit filmul românesc la NY (și nu numai), pentru că ești critic de film și pentru că această ediție este dedicată memoriei lui Alex Leo Șerban, voi împrumuta o întrebare pe care, acum trei ani la TIFF, a adresat-o criticilor străini. Este cinematografia românească supraevaluată?

Nu. Și nu cred că trebuie să generalizăm, doar pentru că există, ce-i drept, cîteva titluri de calitate medie care sînt supraevaluate, prin premiile pe care le obțin în străinătate. Cred că ar trebui să ne întrebăm, mai degrabă, de ce cinematografia românească, instituțional vorbind, este în continuare subevaluată.

Galerie foto:

• 
•