Explozie în familie - cronică de film

E o comedie, mai bine spus ar fi o comedioară, dacă decibelii pe care-i producem în sală ar fi un criteriu. Nu rădem în hohote, nici nu hăhăim, mai degrabă avem poziția unui spectator de teatru la reprezentația de matineu, cînd ne dorim să ne binedispună, pentru restul zilei, ceea ce vedem și auzim.

E un film foarte populat, colorat și cu un ton sprințar, e o privire melancolică și amuzată spre anii '70, de fapt cu ochii fixați la ziua de 11 iulie 1979, când prima stație spațială americană, Skylab, trebuie să se prăbușească pe Pământ. Informațiile erau că resturile vor cădea în Bretania, regiunea franceză unde familia puștoaicei Albertine (Lou Avarez) se adună cu mic, cu mare (și sînt mulți și mari și mici) pentru a sărbătorii cei 67 de ani ai bunicii Amandine (Bernadette Lafont). Personajul prin care privim acea zi este Albertine, ai cărei părinți, Anna (Julie Delpy) și Jean (Eric Elmosnino) sînt foarte relaxați în privința educației fiicei lor, sînt stîngiști implicați și sînt artiști. Au convingeri, pe care le-au transmis și fiicei lor, și nu se feresc să le apere. Albertine a văzut ”Apocalypse Now” și ”The Tin Drum” la Cannes în acel an și e la vîrsta la care băieții încep să o atragă. Într-un anume fel, toată atmosfera filmului are ceva din ambianța pe care Woody Allen știe atît de bine să ne-o livreze: dialoguri cu multe înțepături, cu multe referințe intelectuale, multe personaje care se mai și ciocnesc, dar ale căror conflicte nu basculează în dramă. Spre deosebire de regizorul american, Julie Delpy a preferat să dilueze puțin partea cu sexul,  în sensul în care tot puștoaica Albertine (un fel de alter ego al ei, sînt destul de sigur) este cea care dă cu ochii  (la propriu, pe plaja cu nudiști, unde nimerise împreună cu tatăl său) de...acest aspect al vieții. Fiindcă am pomenit-o pe Julie Delpy ea este scenarista și regizoarea acestui film totalmente diferit față de ultima ei realizare, ”The Countess” (în care a jucat și Ana Maria Marinca), pe care nu l-am văzut.

”Le Skylab” este bine construit, în general, cu multă atenție la detaliile care recompun acea lume: costumele și coafurile sînt ușor ridicole pentru noi, acum, dar conturează foarte bine personajele, fără să fie bălțate, decorurile, muzica (Joe Dassin, Dalida, Jeanne Moreau și alții), actorii și jocul lor dovedesc și  plăcerea cu care regizoarea se uită la acei ani, se vede că îi iubește. Sînt și cîteva lucruri care nu prea merg în acest ansamblu gălăgios, atașant întrucîtva: cam nepotrivită eliberarea nervoasă a unchiului Roger (Denis Menochet), din bucătărie, urmare a unui conflict ideologic cu părinții stîngiști ai Albertinei, infantila (și prin repetiție) imagine a morții care ne este prezentată sub forma unei oi puse la proțap la care se uită(?) suratele ei care pasc în apropiere, chiar și secvența finală din tren, cam exagerată. Dar aceste scăpări sînt ușor de trecut cu vederea, pentru că aceasta este sedusă de familia mare, veselă și, totuși, unită care s-a adunat pentru o sărbătoare.

Finalmente, este un film plăcut ca o chansonette, pe care o fredonezi  fără să devină obsedantă. Nu știu de ce, dar l-aș pune în contrapartidă cu ”Les invasions barbares”, un film care se lua prea în serios. 

Galerie foto:

• 
• 
•