După 20 de ani…

Acum mai bine de 20 de ani a fost „the beginning of a beautiful friendship” care rezistă până azi. Cum au fost începuturile, pe vremea relaţiei profesor – student?

Tudor Lucaciu: În 1990, când nimeni nu prea ştia ce înseamnă imagine de film,Vivi a luat, la Institutul de film, prima dată o clasă…
Vivi Drăgan Vasile: … şi ultima …
T.L.: … împreună cu Vlad Păunescu, secondat de Radu Nicoară şi de Alexandru Solomon. Lucrurile s-au legat nu atât datorită şcolii, cât datorită Fundaţiei Arte Vizuale, care ne-a adunat pe o parte dintre noi. Era un club unde lucram, ne întâlneam cu colegi de la regie, se întâmplau proiecte, era un entuziasm fantastic, era singurul for care-ţi dădea nişte bani ca să faci ceva şi o făceai într-un mod profesionist, cum încă nu se făcuse în România. În prima zi de şcoală, Vivi ne-a avertizat că n-o să ne înveţe să punem lumina şi că o să critice la sânge orice vom face în facultate. Atunci am înţeles că ar trebui să stăm pe lângă ei cât mai mult şi să profităm de orice filmare pe care o aveau.
Ce anume te-a făcut să rămâi în preajma lui?
T.L.: Am apreciat discreţia şi morala pe care Drăgan ne-a insuflat-o. Şi m-a impresionat foarte tare că nu voia să ne arate sub nicio formă cât e de deştept. Nu ştiu cât m-a învăţat să-mi fac meseria, dar ştiu că m-a învăţat ce şi cum să nu fac în această meserie. De pildă, spre sfârşitul facultăţii, Titus Muntean, care făcea ProPatria, a încetat colaborarea cu unul dintre colegii noştri. De obicei, nu e frumos să iei munca altuia decât dacă acela îţi dă binecuvântarea. Am primit-o şi am făcut acest film împreună cu Alex Sterian, un adevărat discipol al lui Vivi. La proiecţie, Vivi nu mi-a spus absolut nimic despre cum am filmat, însă m-a criticat şi m-a certat că l-am făcut. El nu ştia toată povestea, ştia doar că altcineva trebuia să-l facă. Acesta este genul de lecţii pe care le învăţam de la Drăgan; cum să avem coloană vertebrală şi cum să ne respectăm. Şi sar peste ani şi mă gândesc că singura asociaţie care funcţionează în acest domeniu este RSC (Romanian Society of Cinematographers). 

De unde vine acest plus de generozitate şi solidaritate pe care directorii de imagine îl au? 

V.D.V.: În primul rând, operatorul nu e şi nici nu se consideră un demiurg, şi atunci orgoliile şi vanităţile sunt mai mici decât ale „creatorului suprem”, regizorul. În al doilea rând, operatorul are o meserie, apoi e vocaţie, iar meseriaşii adevăraţi ştiu că se pot ajuta şi oricând e bun un ajutor. În al treilea rând, camaraderia operatorului vine dintr-o foarte veche tradiţie. Eu am prins lucrurile astea de la clasici, cu care am lucrat şi eu pe vremuri ca ucenic, de pildă cu Nicolae Girardi. Am constatat şi eu mai târziu că orgoliul regizorului este aproape veşnic şi am lucrat cu vreo 30 de regizori de la generaţiile mai mari decât a mea. Am învăţat că regizorul este în aparenţă sau chiar în mod real un om singur care duce în spate o întreagă idee, la care accesează o grămadă de meserii şi atunci poate că-i firesc să fie aşa.

Cum a fost perioada de profesorat? 

T.L.: A fost o experienţă interesantă, dar un eşec. M-am prins repede că nu am niciun simţ pedagogic, am lăsat şase repetenţi în anul II, era să iau şi bătaie, iar după patru ani am constatat că institutul începea să semene cu ce ştiam eu de pe vremuri şi atunci am renunţat. Am făcut cu ei doar ce credeam eu că e important să ştie, restul ţinea de talentul lor şi de puterea lor de a înţelege şi de a vedea. Am făcut cu ei decupaj regizoral, ceva ce nu se făcea la imagine, însă era important pentru ei să ştie că în meseria asta trebuie să fii precis, nu inventezi la filmare. Apoi i-am încurajat să meargă pe cât posibil pe la echipele de filmare. Chiar eu i-am luat pe Tudor şi pe Alex cu mine şi au făcut catering, sigur, nişte sandviciuri interesante. Poate în singurele mele trei minute de tact pedagogic l-am lăsat pe colegul lor de la regie, Titus Muntean, să tragă un cadru fix, e drept, şi i-am văzut pe amândoi realmente pufăind ca o locomotivă, venind de pe un deal plin de zăpadă cu tava plină de sandviciuri. Săracu’ Titus nu făcea nimic, doar ţinea ochiul în aparat, cât să nu voaleze pelicula. Însă, atunci am înţeles că ei vor fi operatori, pentru că le-am văzut ura din privire. Şi de douăzeci de ani am rămas prieteni; nu exisă ocazii de sărbătoare la care să nu mă invite. Este foarte important să fii iubit, poate mai mult decât respectat. Am simţit asta şi am fost atent şi oarecum emoţionat atunci când îşi spuneau părerile despre filmele la care am lucrat. I-am felicitat întotdeauna, iar ei m-au criticat întotdeauna cu tact, fiindcă aşa e firesc.

Acum, după atâţia ani, vă discutaţi critic filmele?

V.D.V.: Câteodată ei tac, asta e o notă proastă, înseamnă că nu le-a plăcut; faptul că nu le-a plăcut nu mă sperie, pentru că-mi zic că e vorba de gust. Nici eu, nici ei nu exagerăm. În plus, la ora actuală depinzi foarte mult şi de tipul de film. Noul Val nu agreează prea mult sau deloc genul de stilistică a imaginii care îmi place mie, am alt tip de educaţie, de fapt. Mie îmi trebuie argumente întotdeauna, nu e suficient doar ca imaginea să fie vie, că este sau nu filmată cu camera pe umăr sau filmată cu telefonul. Legat de tipurile de încadratură, îmi amintesc că le spuneam că nu se taie peste locurile unde doare: sâni, încheietura mâinii, genunchi. Acum se practică într-o veselie. Faptul că am crescut uitându-mă la Rembrandt, Velázquez sau Van Gogh, faptul că am fost educat studiind artele plastice, multe amănunte şi detalii mi-au creat instinct.

Simţiţi şi vedeţi lipsa culturii vizuale la noile generaţii?

V.D.V.: Categoric. Cinematograful este arta care sintetizează aproape toate artele. Deci e firesc să înţeleg vizualul prin toată istoria vizualului care ţine de arte plastice, grafică, şi inevitabil pleacă de la fotografie, care, în aparenţă, copia realitatea, după care fotografia a început să-şi dorească mai mult decât să copieze realitatea şi a devenit artă, după care asta s-a mişcat întâi de 16, apoi de 24 de ori într-o secundă şi s-a făcut cinema.
T.L.: Acest bagaj cultural nu cred că mai există la noile generaţii. Nu cred că studenţii de azi sunt preocupaţi să facă regie sau imagine. Sunt foarte mulţi pentru care şcoala reprezintă destinaţia finală, odată ce au ajuns în şcoală, şi-au atins scopul. Or, şcoala nu este decât o treaptă. După ce treci de treapta asta, te aşteaptă o prăpastie, jos e o baltă, iar în baltă sunt nişte rechini, adică eu şi colegii mei. Sigur, e o metaforă pentru a-i face să înţeleagă că după şcoală nu mai ceri şi ţi se dă. Trebuie să profiţi cât mai mult de şcoală şi să devii profesionist. Pe urmă, ce faci cu aptitudinile tale tehnice, cum le transformi în expresie artistică, nu mai ţine de şcoală.
V.D.V.: Dar mai e ceva. În meseria asta trebuie să ai şi noroc. Să fii pregătit când apare norocul. Studentul are acum mai multe şanse pentru că există o mulţime de televiziuni, dar nu are atâtea şanse să lucreze film, din pricina numărului extrem de scăzut de producţii. Se filmează 10 pe an. Păi, să numărăm câţi mai suntem încă vii, sunt cei tineri care abia aşteaptă să muşte din mine, dar hai să zic că mă dau eu la o parte. Câţi sunt? Exact câţi trebuie pentru 10 filme. Deci în hora asta pătrunzi foarte greu. Doar în gaşcă se mai poate, odată ce ies din şcoală. Şi lor le-am spus în anul IV: „De mâine, ne întâlnim pe coridoare la Buftea. Eu într-un capăt cu pistolul, voi în celălalt cu pistolul. Plecaţi în haită. Doar aşa puteţi.” Şi aşa au procedat cam toţi.

BIO

VIVI DRĂGAN VASILE
n. 28.08.1947, în Bucureşti, a absolvit Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1973, secţia imagine. Între anii 1990-1994 a fost profesor invitat la Academia de Teatru şi Film, iar din 1992 este producător şi director executiv al Fundaţiei Arte Vizuale. Vivi Drăgan Vasile a fost director de imagine la filme precum Cuibul de viespi (1987), Secretul armei… secrete (1988), Moromeţii (1988), Piaţa Universităţii – România (1991) (pe care l-a şi regizat), Patul conjugal (1993), Occident (2002), Furia (2002), Filantropica (2002), Cealaltă Irina (2009), Despre oameni şi melci (2012).

TUDOR LUCACIU
n 3.10.1969. A absolvit Academia de Teatru şi Film, secţia Imagine de film şi televiziune, în 1994. Tudor Lucaciu a început colaborarea cu Radu Muntean la debutul în lungmetraj al acestuia, Furia (2002), când a fost cameraman, iar apoi a fost director de imagine pentru Hârtia va fi albastră (2006), Boogie (2009), Marţi, după Crăciun (2010) şi documentarul Vorbitor (2011). A mai semnat imaginea la Felicia înainte de toate (2009), regia Răz­van Rădulescu şi Melissa de Raaf, şi a lucrat ca di­rector de imagine pentru sute de spoturi publicitare şi videoclipuri.

Galerie foto:

• 
• 
•