Din dragoste pentru Roma - cronică de film

Însă, sigur, filmele lui sunt din ce în ce mai slabe.

Ultimul său film din galeria de istorioare europene, această minivacanță la Roma adună mai multe povești care se întrepătrund într-o succesiune temporală bizară și un montaj de multe ori neglijent. O poveste de o zi, cea a tinerilor însurăței italieni a căror viață este bulversată de către o prostituată (Penelope Cruz) și de către un actor celebru, se amestecă cu istorioara (cam fără vână, fără miză și fără noimă în contextul dat) a unui funcționar comun (Roberto Benigni, bun în permanenta uluire și gesturile aproape pantomimice) care devine un celebru necunoscut vânat o vreme de paparazzi fără niciun motiv. Poveștilor exclusiv locale li se alătură încă două, una în care un tânăr american, student la arhitectură (Jesse Eisenberg) este sedus de prietena cea mai bună a iubitei (Ellen Page) și este nevoit să treacă prin toată dilema tutelat de un soi de spectru, fantomă sau proiecție (suprarealistul, greu de crezut, Alec Baldwin), iar a doua, în care un fost regizor de operă (Woody Allen) proaspăt ieșit la pensie trebuie să facă față faptului că fiica lui se îndrăgostește de un avocat italian comunist și a descoperirii vocii extraordinare a tatălui viitorului ginere (adevăratul tenor Fabio Armiliato), care însă nu poate performa decât sub duș.

Allen face încă de la începutul filmului o declarație importantă nu neapărat pentru veșnicul personaj nevrotic și inadecvat, ci, mai ales, pentru persoana reală. Pentru personajul lui Allen, mai în glumă, mai în serios, pensionarea este echivalentă cu moartea, iar retragerea este inadmisibilă.  Traducerea acestei declarații este evidentă, mai ales că ironizarea morții e veche în filmele lui. La asta se adaugă și o frază către finalul filmului, în momentul în care citește notele critice la adresa spectacolului neconvențional pe care îl regizase. “Imbecille” este cuvântul cu care este gratulat regizorul, iar faptul că nu înțelege sau se face că nu înțelege termenul înseamnă exact distanța pe care și-a luat-o de mai multă vreme față de aprecierile critice de orice fel. Altele sunt lucrurile care contează, de fapt.

Filmul a devenit pentru Allen exclusiv o formă de terapie (deși spune la un moment dat în film că au încercat mulți specialiști să-l vindece, dar au dat greș), o joacă în care nu mai contează și nu mai este timp pentru aprofundări  (aici replicile câteodată sunt extrem de fușerite, scenariul, în sine, este rudimentar, iar ghiveciul de povești nu prea e savuros) sau pentru cizelare (nici interpretările actorilor nu strălucesc), există propria plăcere (care camuflează teama, de cele mai multe ori) de a avea câțiva sâmburi de povești, de a avea o mulțime de actori frumoși și talentați care să se bucure de petrecerile cu accente de operă bufă la care el, regizorul Woody Allen, este maestrul de cermonii.

Galerie foto:

• 
• 
• 
•