Dictatorul - cronică de film

rganizează propriile jocuri olimpice, unde stabileşte recorduri mondiale la vreo 40 de metri plat, o plăteşte pe Megan Fox pentru o partidă de sex, umblă în maşini aurite, construieşte rachete nucleare cu vârf ascuţit, elimină pe oricine îl supără cu un gest scurt şi câte şi mai câte. Dar e singur... V-aţi prins, e un dictator!

După Borat şi Bruno, perechea Larry Charles (regizor)-Sacha Baron Cohen ne oferă o nouă viziune absurd-comic-cretină asupra unui subiect foarte la modă: cum să convieţuim cu vecinii noştri putred de bogaţi şi (in)suportabil de criminali. Ameninţat cu războiul, Alladeen decide, sfătuit de consilierul său Tamir (Ben Kingsley), să meargă la ONU-New York pentru un speech. Pare sfidător de simplu, dar Tamir plănuieşte să folosească o sosie a dictatorului (un oier cam retard) pentru a transforma Waadeya într-o democraţie şi pentru a vinde petrolul celor interesaţi: chinezi, companii petroliere etc.

Deposedat de propria ţară, de mândra&virila lui barbă, abandonat în mijlocul unui oraş care nu doarme, dar demonstrează pentru/împotriva a orice, dictatorul nostru încearcă să-şi recupereze bunurile, cu ajutorul unei tinere dedicate şi vegetariene, Zoey (Anna Faris). Printre altele, dictatorul nostru moşeşte o femeie la naştere, cu mobilul pe post de... forceps. De-ajuns?

Dincolo de glumele contondente, brutale, perfect misogine, greţoase, dar care sunt cuceritoare spuse/jucate de inteligentul Sacha Baron Cohen, pentru mine rămâne o întrebare: cum de nu putem să livrăm ceva asemănător cu specimenul gângav care până mai ieri „dicta” prin ograda noastră?