Dacă e luni, la NCRR e film românesc

Sunt recunoscător, în primul rând, pentru că am avut privilegiul să revăd, pe peliculă, câteva dintre cele mai bune și influente filme românești ever și să încerc să aflu oarece detalii din spatele camerelor. Chiar, știați că Doiaru lui Răzvan Vasilescu&Cristi Nemescu ar fi trebuit să fie, (ne)potrivit dorinței unui anume șef, Florin Călinescu?!

Hm... N-a fost să fie pentru că, așa cum ne-a spus DOP-ul California Dreamin’, Nemescu a avut un singur răspuns-monosilabă la această propunere totalmente indecentă (zic eu): „Nu”. E plăcut să simți cum sala, la început tăcută, după primele replici ale invitaților se dezgheață.

Parcă ar avea nevoie de un mic imbold, de o mică încălzire, e ca un fel de rușine grefată pe nerăbdarea de a auzi, doar din gura invita­ților, cum au fost posibile fil­mă­rile „în regim” (minutele prețioase de la răsăritul și de la apusul soarelui) de la Furia, sau cum a reușit Mircea Daneliuc să filmeze Vânătoare de vulpi sau Iacob, de exemplu.

Și-mi mai place ceva: bucuria regizorilor, în primul rând, să vorbească și să (re)deschidă ușile atelie­relor unor creații care i-au făcut iubiți și respectați. Ca să nu mai vorbesc despre momentele irepetabile, și cam rare, de sinceritate, respect și pură bucurie, când o sală arhiplină ovaționează Pădurea spânzuraților și pe Liviu Ciulei.

Vă așteptăm și vă dorim o vizionare cât mai bună!