Cu copiii, duminica

Nu mai e nici mirare că Piața Unirii era plină aseară, la proiecția filmului ”Headhunters” (”Vînătorii de capete”, Norvegia, regia Morten Tyldum), pe care-l văzusem la București în primăvară, la B-EST. Este unul dintre cele mai captivante thriller-uri pe care le-am văzut în ultimii ani, comparabil la nivelul tensiunii, al răsturnărilor de situație cu austriacul ”Revanșa”, văzut la TIFF, acum doi ani parcă.

Am fost leneș toată ziua de ieri, astfel că am văzut doar un film, la 8.30 pm, unde aveam programată o sesiune q&a. ”Copiii electrici/Electrick Children”, SUA, regia Rebecca Thomas, secțiunea ”Oameni și zei”) este un coming of age în care doi frați adolescenți, Rachel și Mr. Will, pleacă de acasă. Mulți o fac, dar nu foarte mulți sînt membri ai unei comunități mormone destul de stricte. Declanșatorul acestei rupturi este o melodie care are un efect neașteptat asupra lui Rachel, o lasă însîrcinată! Da, nici mai mult nici mai puțin! Sau, cel puțin asta îi spune ea mamei ei, care nu (prea) crede dar îi e complice, să zicem, în evadarea din colonie. Ținta ei este să-l găsească pe cel care cîntă melodia, pe tatăl copilului pe care simte că-l poartă. Numai că-n camioneta cu care fuge, era și Mr. Will, fratele ei. Orașul, tinerii membri ai unei formații rock, primul sărut, skateboard-ul, tot atîtea șocuri pentru cei doi frați. Filmul are ceva din ”Silent Light” al lui Carlos Reygadas, nu mult, dar o oarecare lentoare, poate și lumea destul de necunoscută a mormonilor (la Reygadas aveam o familie de mnemoniți) m-au dus cu gîndul la mexican. Rebecca Thomas nu văzuse ”Silent Light”, dar asemănarea îi mai fusese remarcată. ”Copiii electrici” nu este o autobiografie (familia regizoarei  este mormonă), nu este o satiră, sau o comedie (deși are cîteva momente amuzante care ar putea trimite la această privire), este, așa cum spunea tînăra regizoare, o interogație a credinței unor adolescenți a căror viață de pînă atunci fuseseizolată și strictă. Temă densă, pe care Rebecca Thomas o construiește fără grabă, în jurul  tinerei Rachel și experiențelor pe care aceasta le trăiește pentru prima dată. Nu e nimic dur, senzațional, dar lumea din care vin cei doi frați e una izolată, care crește intensitatea oricărei trăiri în afara acesteia. Filmul are cîteva scăpări, cîteva incoerențe, de unde și impresia de lucru oarecum neterminat, de parcă ar fi o variantă la care mai e de lucru. Cu toate astea, nu există contururi abrazive, nu avem contraste exagerate, iar ansamblul e, mai degrabă, unul liniștit, firesc în situația dată.

Pînă să ajung la film, am întîmpinat-o pe Ileana și am mers la Via, un restaurant cu o curte mică și liniștită, unde eu am mîncat biftec tartar (35 lei), iar doamna editor al secțiunii ”Film” din beWhere! piept de pui cu usutroi (35 lei) și o prăjitură cu multă frișcă și merișoare (15 lei). Vinul a fost un Carmenere chilian roșu, sec, cam fără contur, dar la o temperatură bună și care a fost un potrivit însoțitor pentru mîncare și cuvinte. Biftecul este unul dintre felurile mele preferate, dar acesta era incomplet, fără castraveți murați, fără albuș de ou fiert, fără capere, dar cu carnea tocată în bucăți, nu trecută prin mașină. Așa-și-așa, nu știu dacă aș comanda din nou.

Azi am programate trei filme, iată de ce închei cam brusc. Pe mîine. Florin Barbu

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
•