Conversație cu Bogdan Dumitrache despre „Din dragoste, cu cele mai bune intenții”

Ce te-a atras și ce te-a contrariat atunci când ai citit scenariul filmului Din dragoste, cu cele mai bune intenții?

Continuitatea emoțională mi-a plăcut cel mai mult. Ca actor, trebuie să înțeleg o suită emoțională pe care s-o pot reproduce. Și ea trebuie să fie coerentă, ca să pot trece dintr-o stare în alta firesc și justificat. Trebuie să înțeleg pârghiile și lucrurile care mă duc de la o emoție la cealaltă, fie că e vorba de lucruri de natură fizică, fie de natură interioară. Totul curgea atât de firesc, încât puteam înțelege ce se întâmpla cu acel om, cu personajul Alex, în situațiile care se succedau.Pe de altă parte, atunci când citeam scenariul mi se părea că eu n-aș face așa. Am vorbit cu Adrian Sitaru și mi-a spus să continui, să mai caut (râde). Așa am descoperit și despre mine că sunt la fel de isteric în momentul în care nu mai pot controla situația. Atunci când lucrurile trec peste puterea mea, da, și eu am această ușoară isterie, imaturitate. Mi-a plăcut asta, pentru că a fost un fel de terapie. Așa că, iată, mă folosesc de filmul românesc pentru a afla lucruri despre mine.

Există o diferență esențială între filmul pe hârtie, să spunem, și cel de pe ecran?

Un lucru destul de important pe care nu l-am sesizat de la început este umorul. Din punctul meu de vedere, filmul este o comedie neagră cu foarte mult umor, pe care eu, inițial, nu l-am simțit ca atare. Pe parcursul filmărilor l-am înțeles, dar a fost mai bine într-un fel, pentru că nu trebuia să joc umorul. Este un umor de situație și nu era cazul să joc eu ceva comic, dimpotrivă. Mai mult, filmul are o tensiune construită, o tensiune falsă, de fapt. Când l-am întrebat prima oară pe Adrian Sitaru despre ce e filmul, el mi-a spus că este vorba despre irațional. Atunci când există tensiune, toți avem tendința să amplificăm situația și să devenim iraționali.

Unghiul subiectiv cu care este construită povestea este cel mai adecvat?

 Cred că a fost o alegere fericită în cazul ăsta. Nu spun că este singura posibilă. N-am avut vreo problemă cu această perspectivă, doar dificultăți în a presta artistic. Nu e chiar ușor să joci cu o mașină în locul unui partener. Mai ales când vorbești despre o poveste atât de emoțională. Într-un exercițiu foarte tehnic, în care joci cu un obiectiv, e foarte greu să pui emoție, să te gândești că te uiți la sprâncene sau în ochi. Totuși în cazul ăsta, camera fiind tot timpul punctul de vedere al cuiva, cred că îl atrage pe spectator în interiorul poveștii.

Mă voi folosi de întrebarea regretatului critic de film Alex. Leo Șerban pe care, acum doi ani la TIFF, a adresat-o invitaților străini la colocviul criticii de specialitate. Este cinematografia românească supraevaluată?

Cinemaul românesc reprezintă acum o direcție, ea a intrat proaspăt în piața de film și firește că a stârnit interes și curiozitate. Mai mult de-atât, fiind vorba de filme premiate, ele se pot vinde, nu sunt niște hituri de casă, sigur, dar reprezintă o parte din industrie care poate fi valorificată de către cumpărătorii și distribuitorii din afară. Nu cred că este supraevaluată, cred că reprezintă ceea ce este, o direcție a artei cinemaului în care există creatori de calitate.

Apropo de direcție, regizorul Lucian Pintilie spunea la TIFF, anul acesta, că filmului românesc recent îi lipsește emoția. Este o tendință a noului nostru cinema?

E adevărat că nu sunt cele mai emoționale filme. Dacă stăm să comparăm un film românesc cu Habla con ella, de exemplu, diferențele sunt foarte mari. Există însă un element comun, există un specific local pe care-l au toate filmele românești. Fiind subvenționate, ele sunt cumva dependente de o participare în festivaluri, de o distribuție externă, de niște premii. Astfel că ele trebuie să aibă un specific local. Și cred că asta le condiționează și le dă o anumită nuanță comună. Dacă e să revin la emoție, cam așa este. Nu prea sunt filme emoționale. Acum primul lucru care îmi vine în minte este scena personajului lui Dragoș Bucur și nevasta (Irina Săulescu) care ascultă Mirabela Dauer (n.r. în filmul Polițist, adjectiv, regizat de Corneliu Porumboiu), care cam despre asta vorbește. La polul opus reacțiilor străinilor îi avem pe spectatorii români, care nu prea mai merg la cinema, iar la filmele românești, cu atât mai puțin. Cred că sunt mai mulți factori care duc la această situație. Cu excepția Bucureștiului și a altor câteva orașe mai importante, fie nu există săli, fie sunt de o calitate discutabilă. Apoi, se știe că în malluri nu rezistă filmele foarte mult, pentru că țin cumva încasările în loc. Mai mult decât atât, nu prea înțeleg cum se face că s-a ratat acest moment foarte bun al cinematografiei românești pentru a educa și a forma un public. Cei care ne conduc ar fi trebuit să susțină cinemaul autohton, iar cei care produc și creează filme cred că ar fi putut încerca o promovare mai eficientă. Pe de altă parte, nu poți să iei un tip căruia îi place Van Damme și să-l pui să se uite la Moartea domnului Lăzărescu. Nu știu cum ar trebui făcută această educație și cum ar trebui construit încet, încet, pentru că nu poți sări dintr-odată de la „Povești nemuritoare” la Kant.

Voi sări direct de la film la teatru. De ce ai renunțat la teatru?

 Aș vrea să mă întorc. Mi-e dor cumva. De opt ani de zile mă chinui să fac pe micul businessman și nu-mi prea iese. Am agenția de casting (Exit Films, împreună cu Dragoș Bucur), am acest bar, mai mult o jucărie care-mi face plăcere, decât o afacere din care să și scot ceva bani. Așa am reușit să trăiesc fără să fiu nevoit să joc în ce nu mi-ar fi plăcut.

De ce ai deschis această cârciumă, Din casă?

mi place cârciumăria. Îmi place meseria, mi-ar fi plăcut să fiu și barman. Îmi place să amestec băuturi, îmi place să le beau. Îmi place să primesc oameni, să râd și să vorbesc cu ei, îmi place să fiu gazdă. Și am mai avut un alt bar, „Frame”, numai că atunci ne-am împrăștiat un pic, agenția de casting era într-o parte, barul într-o parte, mai făcusem și o firmă de post-producție. Și m-am gândit să le adun pe toate într-un singur loc, așa că la primul etaj al casei este agenția, la parter e barul, iar la subsol este școala lui Dragoș de Actorie de film. Trei în unu’, ca șamponu’.

Care crezi că sunt tendințele în orașul acesta?

Văd diferit orașul. De fiecare dată când vin din concediu, așa urât mi se pare. Evit din ce în ce mai tare Centrul Vechi, în care s-a construit complet greșit. Un centru istoric s-a transformat într-o bodegă enormă, în care trebuie să te strecori printre mese și sticle. Dar cred că există locuri mici, cum este și cel în care ne aflăm. Am plecat de la ideea de familiar și de la ideea că, într-o zi, sper ca oamenii să ajungă să nu mai vrea ce vor toți, ci ce le place lor și să înceapă să-și caute fiecare particularul și să umble după locuri micuțe care-i reprezintă, în care se simt confortabil.