Competiția continuă la Mostra di Venezia 2012

Iată ce am mai văzut, într-o ordine oarecum cronologică...

Lemale Et Ha?’Chalal/Fill the Void (Israel, 2012, 90 minute, regia Rama Bursthein, debut, cu Hadas Yaron, Yiftach Klein, Irit Sheleg) este povestea unei familii de evrei ortodocși (hasidici) din Tel Aviv, a căror fiică mai mare moare la nașterea primului copil. Personajul principal este Shira, fiica mai mică, de 18 ani, care se pregătea de căsătorie, dar a cărei viață va fi bruscată de moartea surorii ei. Mama ei  nu suportă să-și vadă nepotul nou-născut plecat în Belgia, astfel că îi propune Shirei să se căsătorească cu Yochay, soțul văduv. Filmul impresionează, în primul rînd, prin subiect, dar o dată acesta trecut, rămîne povestirea pe care regizoarea o spune cu blîndețe și cu o mare iubire față de personajele ei, pe care nu le zguduie și nici nu le plînge de milă. Intră cu respect în acest eveniment, astfel că, deși vedem lucruri și obiceiuri și reguli cu care nu sîntem obișnuiți, sîntem atinși de drama foarte tinerei femei care intră în viață într-un mod neașteptat. O mențiune specială pentru Hadas Yaron, care, cu natutalețe și cu inteligență ne conturează o tînără fiică ascultătoare, dar nu obedientă, care își iubește familia, dar care vrea să nu fie silită să iubească doar pentru că așa vrea aceasta.

E stato il figlio/The Son Did It (Italia, 2012, 90 minute, regia Daniele Cipri, cu Toni Servillo, Giselda Volodi, Fabrizio Falco), unul dintre cele două filme italiene prezente în competiția cea mai importantă de la Veneția vrea să fie o reactualizare a filmelor din anii ”50-”60, atît de dragi italienilor, cu familii gălăgioase și numeroase, cu mici drame domestice care, dintr-o întîmplare, explodează în tragedii. Doar că aici personajele nu sînt atașante, iar povestea și povestirea trec pe lîngă spectator fără să-l atingă. Fiica cea mică a lui Nicola (Toni Servillo) este omorîtă de un glonte rătăcit, tras de un mafiot. Sfîșiată, familia Ciraulo cere despăgubiri de la stat, ca victimă a Mafiei. Finalmente, primește banii (din care nu mai rămîn așa mulți, pentru că datoriile crescuseră), pe care, după un consiliu de familie, îi cheltuie pe un Mercedes, simbol al bogăției care trebuia afișată, mai ales în suburbiile sărace din Palermo. Filmul este construit cu flash-back-uri lungi, ca o istorisire pe care un om necăjit o spune celor care aveau chef să-l asculte în timp ce așteptau în fața unui birou. Bref, bărbatul supărat este fiul lui Nicola, care a fost forțat de familie să intre în închisoare pentru a-l scăpa pe vărul lui, care, din prostie, îi ucisese tatăl, adică pe Nicola. Subiect puternic, din care primim o dramoletă, asta din cauza unei regii grăbite și neinspirate.

Outrage Beyond (Japonia, 2012, 110 minute, regia Takeshi Kitano, cu Takeshi Kitano, Ryo Kase, Tomokazu Miura) este partea a doua a trilogiei pe care regizorul japonez a pornit-o cu Outrage, în 2009. Din păcate nu am văzut, încă, filmul de acum 3 ani, astfel că sînt puțin lipsit de reperele inițiale ale acestei povești. Chiar și așa, reîntîlnirea cu unul dintre cei mai recognoscibili regizori din lume nu e niciodată plictisitoare, pentru că Takeshi Kitano are talentul de povestitor bine dublat de un umor foarte personal. Și aici Yakuza, cu tainele, încrengăturile și luptele pentru putere între clanuri, este personajul principal, ca în multe din filmele lui Kitano. Dealtfel, acesta spunea că s-a plictisit de filmele cu Yakuza și ar vrea să facă un music-hall a la Pina cu...handicapați!!!Da, acesta e Kitano, care în Outrage Beyond este un membru al organizației care iese din închisoare și se răzbună pe dușmanii săi.Elementul surpriză în acest film ar fi că un polițist (cam mînjit) este cel care reușește să născocească un plan prin care mai multe familli se nimicesc. În rest, același Kitano, cu secvențe violente și amuzante în același timp și cu o încrengătură de personaje, pe care e recomandabil să nu le reținem cu precizie, pentru că pierdem amuzamentul.

Apres mai (Franța, 2012, 122 minute, regia Olivier Assayas, cu Clement Metayer, Lola Creton, Felix Armand), sau anii ”70 așa cum au fost trăiți de adolescentul de atunci și cum sînt (re)văzuți acum de regizorul francez. Este unul dintre filmele cele mai reușite ale competiției, cu actori tineri, talentați și bine conduși într-o poveste care nu cade în melancolii sufoca(n)te și în inflamări expirate, ci are doar amintiri sincere despre cum a fost atunci, cu exaltărilepolitice obligatorii ale perioadei  (din care cu greu te puteai sustrage), cu iubiri libere și cu începuturi de aspirații personale. Toate astea sînt împachetate foarte cursiv, fără excese stilistice și poate că aceasta e marea reușită a filmului: un soi de echilibru între povestea unor anii zbuciumați și povestirea fără stridențe, pe alocuri chiar duioasă.

Pieta (Corea de Sud, 2012, 104 minute, regia Kim Ki-duk, cu Cho Min-soo, Lee Jung-jin) este un film pe care, de obicei, îl fac doar sud coreenii: brutal, violent, pe alocuri insuportabil de scandalos, dar frumos filmat și adictiv prin twist-urile finale. Iar dacă regia îi aparține maestrului Kim Ki-duc, nu poate fi decît ceva foarte bine cizelat. Un tînăr trăiește din recuperarea datoriilor micilor meseriași dintr-o zonă urbană labirintică și înghesuită care va fi, probabil, cu timpul, dărîmată. Nu are nici un fel de sentimente, dar, uneori, are inexplicabile rămășițe de milă. Trăiește simplu și nu are pe nimeni. Se masturbează cu perna.  Într-o zi, o femeie îl urmărește insistent și nu mai pleacă din fața ușii lui. Îl roagă să o ierte pentru că el a ajuns ce&cum a ajuns. E vina ei pentru că l-a părăsit la naștere. Este mama lui. Dacă la început nu crede și o chinuie pînă la limita suportabilului pe femeie (există și un viol...), persistența și iubirea acesteia îl conving. Devine nedespărțit de mama sa. Pînă cînd aceasta dispare, răpită de una dintre victimele sale schilodite, poate. Începe o cursă pentru găsirea mamei și pentru pedepsirea răpitorului. Finalul este așa cum nu vă așteptați. Toată povestea asta, care oricum este stranie, este filmată impecabil, în spații închise, care creează un sentiment de sufocare, pentru că nu ai unde să fugi, nu ai cum să te ascunzi de ceea ce vezi. Cei doi actori principali sînt tăcuți, cu fețe aproape impenetrabile și cu o mare forță interioară, de unde și sentimentul de chin palpabil pe care-l transmit. Pieta este un candidat puternic pentru Leul de Aur.

Linhas de Wellington/The Lines of Wellington (Portugalia/Franța, 2012, 151 minute, regia Valeria Sarmiento, cu Nuno Lopes, Soraia Chaves, John Malkovich) este cel mai lung film din marea competiție și, din păcate, cel mai plictisitor. Este vorba despre campania lui Napoleon în Portugalia și despre respingerea acesteia. Titlul se referă la niște fortificații din jurul Lisabonei pe care portughezii și englezii, aliații lor, le-au ridicat pentru a respinge atacurile francezilor. Este un film frescă, cu multe personaje, cu focus pe femeile din varii clase, cu desfășurări de forțe masive, cu panoramări ample și cu puțină emoție, în ciuda dorinței regizoarei, care a preluat proiectul de la Raoul Ruiz, acesta murind și nereușind să-l termine. Pe lîngă Malkovich, care este chiar Wellington, și care în două ore și jumătate de film apare cam cinci minute, îi mai observăm, dacă sîntem atenți și dacă nu am adormit între timp, pe C. Deneuve, pe I. Huppert, pe M. Piccoli, pe Chiara Mastroiani. Altfel spus, un film perfect inutil.

Spring Breakers (SUA, 2012, 88 minute, regia Harmony Korine, cu James Franco, Selena Gomes, Vanessa Hudgens, Ashley Benson, Rachel Korine) este, fără îndoială, demența acestei ediții, cel puțin în competiția pentru Leul de Aur. După o secvență de început trepidantă-adolescentină-incandescentă, cu multefese și cu la fel de mulți sîni sărind-dansînd-și-țopăind pe ritmuri demente și cu multă băutură scăldînd epiderma încinsă, ne sînt introduse personajele, 4 fete care vor să meargă în vacanța de primăvară (de unde și titlul), n-au bani, dar nu se lasă descurajate. Jefuiesc un fast-food cu ajutorul unor pistoale de jucărie și ajung unde doreau. Aici îl întîlnesc pe Alien (James Franco), un rapper-gangsta-rasta, care le plătește cauțiunea după ce eroinele nostre ajung la pîrnaie pentru că se dăduseră în stambă. Cum orice faptă bună nu rămîne nepedepsită, Alien le propune tinerelor să rămînă cu el și să trăiască viața pe care și-o doreau dintotdeauna: bani, bani, bani. Pe care tebuie să-i cîștige, of course. Cum? Jefuind, tot of course. Una dintre ele, Faith (hahaha!, Selena Gomes) renunță și pleacă acasă. Surprinzător, Alien o lasă, deși îi declarase că o place mult, mult, mult. Asta e, sînt bune și celelalte trei. Nu mai continuu cu povestea, pentru că e mai interesant felul în care o spune regizorul. La ieșirea din sală filmul mi se păruse prost pentru că părea peticit, cu scăpări evidente și cu momente ridicole (deși mare gangster, mașina lui Alien nu e deloc impresionantă, fetele astea nu fac sex la orgiile din vacanța de primăvară, deși declaraseră că iubesc penisul și deși sînt înconjurate de băieți foarte ”hornizați”, personajul Alien este, mai degrabă, o glumă proastă decît o figură care să inspăimînte), dar există și posibilitatea ca totul să fie asumat, să fie o batjocură la adresa felului în care trăiește așa-zisa generație Disney, cu un surogat de viață. Faptul că cele patru actrițe sînt/au fost toate lansate de/pe Disney Channel ar indica asta. Încă nu m-am hotărît dacă e foarte bun, sau foarte prost. Oricum, nu e un film care să treacă neobservat.

Bella addormentata (Italia, 2012, 115 minute, regia Marco Bellocchio, cu Toni Servillo, Maya Sansa, Alba Rohrwacher, Isabelle Huppert) era filmul în care italienii își puseseră cele mai mari speranțe pentru ”Leu”. Subiectul este foarte sensibil într-o țară catolică, dar care are o puternică societate laică. Cazul Eluanei Englaro, tînăra care voia o aprobare oficială pentru a fi eutanasiată, după ani lungi în care a supraviețuit doar datorită.din cauza aparatelor, a scindat Italia și a creat, pe lîngă emoția umană firească, o confruntare pro și contra care a avut și momente contondente. Bellocchio a mutat accentul de pe figura și drama tinerei Englaro și a spart povestea în mai multe direcții care, duceau, toate, la aceași destinație: cazul Englaro. Cred că aici filmul pierde, prin umplerea, cu tot dinadinsul, a scenariului cu personaje care bifează societatea italiană în cvasi-totalitatea ei: doctori, drogați în pragul sinuciderii, politicieni, artiști și biserica, dar văzută discret, fără accente bigote. Aceasta este una dintre calitățile filmului, că nu face din biserica catolică un jandarm al vieții cu orice preț, ba chiar o prezintă discret, în penumbră. Sînt și momente/secvențe de inexplicabil populism (vezi discursul anti-politică/politicieni, foarte infantil în conținut și în realizare), sau de rezolvare a unor crize rapid și facil (femeia renunță la gîndul sinuciderii după o discuție aprinsă cu un doctor cu veleități apostolice), toate astea, bune și mai puțin bune creînd sentimentul de subiect insufient dezvoltat, mai ales știind amploarea acestuia.

La cinquieme saison (Belgia-Olanda-Franța, 2012, 93 minute, regia Peter Brosens, Jessica Woodworth, cu Aurelia Poirier, Django Schrevens, Sam Louwyck), sau pseudo-Apocalipsa după belgieni. La mod foarte precis vorbind, acesta nu este tocmai un film, ci o succesiune de instalații video, cu peisaje la limita artificialului (prin frumusețea austeră), cu personaje stranii care trăiesc într-un sat belgian unde primăvara refuză să mai vină. Împărțit în cinci (patru anotimpuri+un sezon misterios care închide noul ciclu catastrofic), cu imagini foarte studiate și intelectuale, dar care păstrează un fir narativ (destul de străveziu eco) acest film are meritul (sau, dacă vreți, meritul aparține noului director al festivalului, Alberto Barbera) că este altceva și, astfel, sparge monopolul filmului așa cum îl înțelegem  în general.  

Sinapupunan/Thy Womb (Filipine, 2012, 100 minute, regia Brillante Mendoza, cu Nora Aunor, Bembol Rocco) era filmul pentru care aveam cele mai mari dubii, pentru că rămîsesem cu amintirea de la Berlin, cu Captive, neconvingător. Aici, Mendoza emoționează cu viața unei familii de musulmani din zona meridională a Filipinelor, unde tradiția și cultura locală nu lasă loc prea multor alegeri, dar care sînt asumate fără nici un fel de rețineri și întrebări. Soția este moașă, iar după fiecare naștere oprește o bucată din cordonul ombilical, merge cu soțul ei la pescuit, împletește rogojini, într-un cuvînt este o femeie bună. Soțul o ajută la nașteri, merge la pescuit și împletește și el rogojini. Este o familie ca multe altele care trăiesc în locuințele lacustre din acea zonă. Viața lor grea, dar liniștită este marcată de o problemă: femeia nu poate avea copii. Astfel că decide, cu acordul soțului, să-i caute acestuia o soție cu care să poată face copii, cu care să ajbă viața și familia împlinite. Toată povestea aceasta, simplă și destul de neobișnuită pentru noi, cei din cultura occidentală să zicem, este filmată calm, cu multă lumină naturală, solar, cu peisaje superbe, dar pe care camera nu întîrzie ca pe un ghid turistic, iar secvențale tari (două nașteri și sacrificarea unei vite) sînt filmate real, direct, fără ocolișuri. Acestea, firește, conturează și mai bine autenticitatea poveștii și contribuie la combinația foarte bine alcătuită de documentar filmat cu actori al filmului. Dar toate calitățile filmului sînt acoperite de totalul atașament pe care spectatorul îl simte față de cele două personaje, atașament care crește constant toată pe tot parcursul filmului, pentru ca la final să fim puși în fața unei alegeri dureroase pe care cei doi trebuie să o facă și să simțim din plin drama acestora. Sinapupunan/Thy Womb, al lui Brillante Mendoza este un candidat foarte puternic pentru Leul de Aur și premierea acestuia ar fi onorantă pentru juriu.

Gata pentru acum. Mai am două filme din competiție pe care le voi vedea și, o dată cu ele, vă voi trimite și opțiunile mele pentru premii. Mai e puțin și vom afla cine pleacă acasă acompaniat de maiestuosul Leu.

Ciao! Florin Barbu

Galerie foto:

• 
• 
•