Ce-am văzut şi nu e de pierdut

1. Drive (2011), regia Nicolas Vinding Refn
În tonurile celui mai bun soundtrack al anului, aventura cavalerului monosilabic se desfăşoară în umbrele unui noir clasic, cu luminiţe de basm postmodern şi cu reţetarul stilizat al unui film de categorie B. Filmul pe care aveai chef să-l vezi, dar tot intârzia să apară. Voila!

2. Aurora (2010), regia Cristi Puiu
În acestă ficţiune observaţională (e mai mult decât un film realist), un om care omoară se află într-un du-te vino emoţional schizofrenic sau într-o încremenire într-o unică (şi filozofică) perspectivă asupra realităţii.

3. True Grit (2010), regia Ethan Coen & Joel Coen
Long Live the Western  and …  also the actors! Cu reţetă, vână, poveste şi o mână de actori dibaci, fraţii Coen au bifat şi acest gen cu măiestrie şi meşteşug. Iar de tânăra Hailee Steifeld vom mai auzi în curând.

4. Pina (2011), de Wim Wenders
Corpul este instrumentul care creează emoţie şi spune o poveste, aşa că 3D-ul a făcut din filmul de artă o experienţă cinematografică senzorială rară.

5. Des Hommes et des dieux (2010), de Xavier Beauvois
Unul dintre cele mai emoţionante filme ale anului. Cu fineţe şi modestie, povestea spirituală a călugărilor aflaţi sub ameninţare, are avantajul că îi aduce pe oameni în centrul atenţiei spectatorilor, iar credinţa în centrul vieţii personajelor, fără să pice în plasa dramelor umanitare. Momente de graţie remarcabile.

6. Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives (Lung Boonmee Raluek Chat) (2010), regia: Apichatpong Weerasethakul
Acesta nu este un film despre fantome. Sau nu doar despre ele. Când şi unde începe o altă lume, cealaltă lume sau când acestă lume este atinsă de magia visului sunt câteva perspective. Totul se află în preajma noastră. Cât de atenţi (mai) suntem la semne?

7. Balada triste de trompeta (2010), Alex de la Iglesia
Un thriller baroc sau o grotescă poveste de amor sau un spectacol vizual dement sau scurtă istorie a Spaniei ca sport extrem cu clowni sau … Un film pe care îl puteţi întoarce pe mai multe feţe (şi nu e doar o vorbă, aşa!), care vă va ţine lipiţi de scaune, indiferent dacă o să vă placă sau o să-l urâţi.

8. Another Year (2010), de Mike Leigh
Încă un film despre fericire vs. nefericire, în care mai mult ca niciodată la Leigh “fiecare are ce merită”, mai degrabă decât “ n-a avut la fel de mult noroc”. Domestic şi amuzant.

9. Super 8 (2011), de J.J. Abrams
Melancolic şi ludic, filmul lui Abrams este mai degrabă o invitaţie la revizitarea/vizionarea unor  titluri clasice ale genului/genurilor. Nu este un film care va marca vreo generaţie de copii/tineri, ci este mai degrabă făcut de amorul (lui Abrams) unor vremuri zburdalnice ale cinemaului. Rezultatul este foarte bine meşteşugit, însă nu prea mai are prospeţime.

10. Din dragoste, cu cele mai bune intenţii (2011), de Adrian Sitaru
Pentru că intenţiile sunt bune şi dragostea pe măsură, filmul lui Sitaru este o comedie neagră reuşită (cât de rară şi la noi şi aiurea), în cea mai mare parte foarte bine scrisă şi echilibrată, cu momente de suspans şi hilaritate foarte bine drămuite.