Cannes cel ploios şi filmele de aur

Despre câteva titluri care contează şi marile eşecuri a consemnat Ileana Bîrsan.

Nu te prea împiedică mai nimic să te bucuri de Cannes, probabil, cel mai special festival de film, nici măcar ploile care-au tot curs şiroaie aproape zi după zi. Cum primul Cannes nu se caută la dinţi, filmele au fost o prioritate, chiar dacă am tras cu ochiul la eleganţii vânători de invitaţii pentru proiecţiile de gală sau dacă l-am zărit pe Jean Dujardin dansând compulsiv la o petrecere sau l-am urmărit pe Ewan McGregor, care tocmai părăsea o partidă de pétanque, de ochii lumii, deh! 

Cele mai dezbătute filme, pentru care pronosticurile criticilor erau favorabile, au fost Amour, al lui Michael Haneke (Palme d’Or), După dealuri, al lui Cristian Mungiu (premiu pentru scenariu şi pentru dubla interpretare feminină), şi Holy Motors, al lui Leos Carax, care nu a luat, din păcate, nimic.

Ultimul titlu nu poate să mulţumească un juriu relativ conservator, pentru că filmul lui Carax este exact pe dos, adică experienţă cinematografică, excentrică şi excesivă, cu un discurs criptic şi eliptic şi tributar esteticii urâtului. Niciunul dintre titlurile înscrise în competiţia oficială nu este un mare film şi pentru că emoţia este, în general, ori greşit măsurată, ori ea este suplinită de estetică.

Filmul lui Hane­ke este singurul cu care am intrat în rezonanţă, singurul de care m-am lăsat condusă, un Haneke mai accesibil, faţă de titlurile din urmă, care doar aparent fac impresia unei abuz de cruzime sau a unui gol uman, când, în fapt, acolo este o mare iubire pentru personaje. 

Conform regulamentului, un film nu poate lua mai mult de o distincţie, în cazul premiilor Palme d’Or, Grand Prix şi premiul de regie, iar din această pricină Emmanuelle Riva sau Jean-Louis Trintignant nu au putut fi pe lista câştigătorilor de interpretare.

Premiul de interpretare masculină, câştigat de Mads Mikkelsen, pentru rolul din The Hunt, regizat de Thomas Vinterberg, ar fi putut avea un alt destinatar, răsplătit pentru mai mult decât un joc corect şi limitat. Cristina Flutur şi Cosmina Stratan, din După dealuri, au interpretat, probabil, cele mai tragice şi neputincioase personaje din galeria feminină, pentru care au şi luat premiu. 

Printre erorile listei de premianţi se numără premiul de regie oferit lui Carlos Reygadas, pentru Post Tenebras Lux, un fragmentarium naturalist despre un domestic psihanalizabil, şi premiul juriului pentru basmul social cu tăntălăi, The Angels’ Share, regizat de Ken Loach (a 17-a ediţie la Cannes!). Cu excepţia filmului lui Wes Anderson, Moonrise Kingdom, despre copilăriile unor adulţi şi „maturităţile” unor copii, ambalate ludic şi colorat, ca de obicei, celelalte filme americane sunt pasabile.

Mult aşteptata ecranizare (numai la Coppola a stat câţiva zeci de ani!) a romanului lui Jack Kerouac, On the Road, este o peltea fără vână şi fără glamour (măcar!), repetitiv şi obositor. O altă adaptare, de data asta, după Don DeLillo, Cosmopolis, regizat de David Cronenberg, e un tăvălug de discursuri care mai de care mai stufoase şi mai sforăitoare, pe care le livrează sau le încasează un multimiliardar (non-actorul Robert Pattinson), într-un incoerent eseu despre post-crash-ul economic, în principal.

Singura piesă cinematografică notabilă este Killing Them Softly, regizat de Andrew Dominik (The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford), dar doar pentru câteva elemente şi momente meseriaşe, altfel, filmul este cap-coadă un state­ment şi o lozincă cu America gangsterilor vs. America lui Obama.

Concluzia personajului interpretat de Brad Pitt este că „America’s not a country, it’s just a business”. C’mon. Dacă-i p-aşa „Cannes’s just a magic pleasure”.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
•