Campania - cronică de film

Sîntem în America anului de (diz)grație 2012 și alegerile prezidențiale bat la ușă, în viața reală; în acest film alegerile pentru un loc în Congres sînt  puse sub o lupă care, deformînd pînă la absurd oamenii și lucrurile, le redau privirii spectatorului în cruda lor nuditate. Cel puțin, asta a fost intenția realizatorilor. L-am văzut, zilele astea, pe regizorul Jay Roach (”părintele” seriei Austin Powers, al francizei Fockers și al premiatului Game Change) spunînd că singura modalitate în care politica poate fi înțeleasă (suportabilă, adică) este comedia, rîsul și, tocmai de aceea a ales satira politică pentru ”a ataca” subiectul. Care subiect este confruntarea dintre doi candidați ai statului Carolina de Nord pentru un loc în Congresul SUA. Candidînd pentru al cincilea termen consecutiv, democratul Cam Brady (Will Ferrell într-o combinație hilară de discurs și tunsoare a la Bush), care pînă atunci candida...singur, va fi pus în fața unui adversar totalmente căzut din altă lume: Marty Huggins (Zach Galifianakis), fiul unui bogătaș care este rușinat de fiul său pe care-l consideră idiot, dar care își întreține iluzia tradiției sudiste plătind-o pe servitoarea chinezoaică să vorbească cu accentul zonei. Motivul apariției neașteptate (cel puțin, pentru Cam Brady) a acestui șef de agenție turistică cu alură de hobbit, cu mustață model Santana/Zappa și cu mersul din Due Date, cu doi cîini pitici și cu o familie (soție și doi copii) cam dolofană, este că suficientul Brady face o gafă de proporții și lasă un mesaj porno pe telefonul unui familii creștine, crezînd că-l lasă amantei. Asta este inacceptabil pentru tradiționaliștii americani care sînt și buni gospodari și nu-și pot lăsa afacerile la cheremul unui politician care a cam ”plecat cu priponul”, astfel că frații Motch (Dan Aykroyd și John Lithgow, multimiliardarii regiunii, care plănuiesc o vînzare masivă către chinezi), îl inventează pe acest ”politician”.  Restul poveștii este confruntarea dintre cei doi și este banală, în termenii unei comedii politice americane contemporane. Poate, mai puțin faptul că nu-s prea dese filmele în care un candidat democrat să fie the bad guy...Dar, fiți pe pace, e ”decît” o iluzie care e spulberată de finalul foarte politic și foarte corect, Hollywood style.

Înainte să încep această cronică am dat o raită prin cronicile americane, pentru că eram curios să văd/citesc cum este privită Campania la ea acasă. În general, toți cronicarii pe care i-am citit sînt amuzați, dar nu entuziasmați și toți apreciază faptul că este subliniată uniformizarea discursului politic și a metodelor prin care ”marea finanță” își impune regulile, cu alte cuvinte cele două partide majore ale Americii sînt mai asemănătoare decît am crede, măcar în metode. De altfel, filmul se deschide cu un citat al lui Ross Perot (merită efortul de a ”gugăli” acest nume): ”War has rules. Mud-wrestling has rules. Politics has no rules.”, vorbe pe care filmul nu face altceva decît să ni le amintească la fiecare replică și pe fiecare centimetru de peliculă rulată. Sînt cîteva momente foarte bune (pumnul în fața unui sugar și în botul unui cățel coborît, parcă, din The Artist), ”...Și dă-ne nouă pizza noastră cea de toate zilele/Ca s-o digerăm...” și, în general, tot filmul este împănat cu glume groase și contra-glume la fel de incorect politic. Marele atu al filmului este cuplul Ferrell-Galifianakis, a căror ”chimie” explozivă ține spectatorul cu gura larg deschisă într-un hohot cvasi-continuu. Și pentru că vedem  o satiră politică (am impresia că această expresie este, de ceva timp, un pleonasm...), totul trebuia să aibă, pe lîngă un mesaj clar și un final dătător de speranță și care să nu fie chiar un happy-end grețos, so cei doi competitori au pupat, toți...Capitol Hill. Ok, e indigest!

Film american, politică americană, personaje inspirate din viața publică americană, efect comic garantat pe orice meridian care are această specie pe cale de NE-dispariție: politicianul. Închei riscînd să vă sîcîi: de ce nu vedem astfel de filme făcute în Românik, scrise, regizate și jucate cu resurse proprii? Vorb-aia, (re)surse avem. Din belșug...