Bel Ami - cronică de film [2]

Acolo era potrivit, nimeni (camera, adică) nu-l urmărea obositor și, dacă nu mă-nșel, o și mierlea, finalmente.

Între timp, a apărut seria cu vampirași teenager, care mai de care mai palizi, mai tuciurii și mai degrabă iubitori de carne&sînge pământene. Vorba colonelului Kurtz, ”Oroare!”. Până să-l întruchipeze pe parvenitul Georges Duroy, băiatul ăsta a mai apărut în câteva producții, pe care le-am sărit cu mare bucurie&grație. Și vă rog să nu-mi serviți replica cu filmele-trebuie-văzute-oricum-indiferent-cine-cum-joacă-pentru-că-așa-cere-meseria. Meseria cere și o doză de sanitate și de distanță aseptică.

Dacă vreți să știți de ce filmul ăsta e prost, vă rog să (re)citiți cronica pe care am trimis-o de la Berlin, acolo unde Bel Ami a fost prezentat în afara competiției. Aș adăuga faptul, important, că filmul e un debut regizoral. Declan Donnellan&Nick Ormerod sînt debutanți într-ale regiei cinematografice, ambii cu renume în teatrul Shakespeare-ian. Lucrul ăsta e vizibil și în atenția la detaliile tehnice (decoruri, machiaj, era să zic și dicție, dar filmul e vorbit în engleză...), dar ansamblul e deplorabil. Cum povestea se petrece (în cea mai mare parte a timpului) în Parisul finalului de secol 19, mă așteptam ca scenariul să fi fost mai ”împănat” cu replici sclipitoare și cu personaje mai conturate, mai tușate chiar.

Singura care iese din cenușiul întregului e Madame Rousset (Kristin Scott Thomas), o soție totalmente neatractivă, care face o pasiune jenantă pentru junele Duroy. Recunosc, nu am citit nuvela lui Guy de Maupassant, dar, cum nu cred în ecranizările care respectă la punct și virgulă sursa și cum nu mă dau în vînt după romanele critică-socială ale acelei perioade, singura explicație pentru care am fost să văd Bel Ami ține de locul premierei. Era Berlinale, Mon Dieux! Era selecția oficială, chiar dacă în afara competiției. DE CE?

FlorinB