Avem un zoo! - Cronică de film

Pentru că astfel de întîmplări doar acolo au cele mai mari șanse de...întîmplare, nu-i așa? I mean, cît de nebun, inconștient, deprimat poți fi ca să te muți cu cățel (era să zic și purcel) și doi copii (o fetiță și un adolescent obișnuiți cu viața la oraș) la țară, pe un domeniu care e, de fapt, o grădină zoologică în mare pericol de desființare? Sau, poate, îți trebuie ”20 de secunde de curaj incoștient” ca să renaști după ce ai rămas tată singur. Matt Damon este simpatic în rolul lui Benjamin Mee și, deși mai blînd față de Bourne, sau față de Miller din Green Zone, tot un luptător rămîne.

Tot pentru o cauză cam fără speranță de reușită.  Norocul lui e că acolo o găsește pe Kelly Foster (Scarlett Johansson),  fosta și actuala responsabilă a Rosemoor Wildlife Park și pe cîțiva entuziaști care nu se pot dezlipi de acel loc unde viețuiesc cam 200 de animale. Sigur e un film de familie, cu accente, uneori apăsate, inspiraționale, motivaționale și generațional-familial-conflictuale, dar care nu derapează într-o menajerie pestriță.

Mi-a plăcut muzica (și tare aș vrea să văd documentarul lui Cameron Crowe,  Pearl Jam Twenty), mi-au plăcut animalele, care nu-s folosite ca permanentă sursă de precipitații lacrimogene, Scarlett Johansson nu ia ostatic ecranul cu sexualitatea ei zdrobitoare și, dacă aș fi adolescent, m-aș îndrăgosti fără rest de Elle Fanning.  Nu prea mi-a plăcut că, de la un moment încolo, filmul se lungește. Oricum, mai bine 2 ore de lumină populată cu oameni și animale pașnice, decît o oră jumate, aprox, de creaturi din Underworld....