Artistul, emoţia şi americanii

Anul trecut la Cannes, necunoscutul Michel Hazanavicius, regizor francez de parodii cu spioni, a bulversat și a sedus un festival întreg cu filmul său mut, alb-negru, o declarație de dragoste dedicată cinema-ului american de la începutul secolului trecut, pentru care actorul Jean Dujardin a câștigat și premiul de interpretare. 

Și ca într-un basm cu “a fost odată ca niciodată”, filmul lui Hazanavicius, un improbabil succes pe hârtie și un imposibil business pentru producători, la vremea proiectului, iată că a răsturnat ordinea mondială a cinematografiei și “va trăi fericit până la adânci bătrâneți”.  Da, exagerez. Dar, atunci când The Artist clatină rețetele și prejudecățile, așteptările și pretențiile unor spectatori foarte diferiți, de la specialiștii din industrie și criticii de film, până la cinefilii fini și consumatorii de blockbustere – filmul devine un fenomen.

George Valentin, un star din filmele mute de la sfârșitul anilor ’20, trebuie să facă față apariției sunetului, inovație scandaloasă și trivială în epocă, motiv de declin pentru foarte mulți artiști, cum este și cazul lui, însă o binecuvântare pentru tinerii actori care se adaptează natural la această bizarerie, cum este cazul lui Peppy Miller (Bérénice Bejo, soția lui Hazanavicius) a cărei ascensiune se petrece odată cu succesul filmelor vorbite.

Drumurile celor doi se întâlnesc într-o poveste de dragoste foarte duioasă și naturală, care se desfășoară în convențiile filmului mut, cu restricțiile exploatării imaginii corpului, impuse de codul Hays. Este foarte interesant și curios cum un dans repetat, în rutina dublelor pe care cei doi actori trebuie să le execute, poate acumula atâta emoție și poate rezona fantastic cu resorturile melancolice din fiecare spectator. Sau cum e posibil ca o singură scenă atât de simplă să emoționeze atât de mult?  Tânăra actriță, pusă pe gânduri de tulburarea Actorului în scenele de dans mai sus amintite, se cuibărește în haina lui din cabină într-o îmbrățișare de o candoare incredibilă, chiar un moment erotic extrem de elegant și de puternic.

Hazanavicius a filmat The Artist în studiourile de la Hollywood, Dujardin și Bejo au repetat numărul de dans în studiourile în care Debbie Reynolds și Gene Kelly au repetat pentru Singin’ in the rain, personajul lui Dujardin a zăcut bolnav în patul lui Mary Pickford, actorii au filmat în ritmurile muzicilor anilor ’20, iar personajul George Valentin are împrumuturi de la figurile clasice și populare ale vremii, Douglas Fairbanks, John Gilbert, Max Lider, și câteva accente ale lui Gene Kelly. Filmul rămâne un exemplar unic de piesă omagială a vremurilor de aur a cinematografului, un exercițiu meseriaș lucrat cu toate convențiile și aproape toate mijloacele vremii (mai puțin faptul că a fost filmat color inițial pentru paleta de griuri care sprijină foarte bine mizanscena) și un spectacol actoricesc fabulos.

Nu merită insistat pe ideea că filmul cu sunet nu ar fi avut același impact. Arta seducției spectatorului nu este concepută de vorbe, voci sau de zgomote (pe care le folosește Hazanavicius foarte adecvat); vrăjirea și emoționarea spectatorului sunt construite cu gesturi mici și expresive, cu zâmbete limpezi și oneste, cu vulnerabilitățile corpurilor sau, dimpotrivă, cu exuberanța unor gesturi ample ale celor doi actori principali. Dujardin și Bejo electrizează ecranul și seduc spectatorii de la primele gesturi până la dansul ultim, pentru că filmul mizează pe gesturile naturale și emoționante, aparent învechite, și pe personaje, doar aparent, demodate. Pariul este câștigat. Da, poveștile cinematografice se pot întoarce la câteva mijloace simple și expresive, se pot întoarce la emoțiile subtile și gesturile oneste. F.W.Murnau era de părere că, deși inevitabil, sunetul a venit prea devreme; cu atât mai mult în epoca 3D și a balastului zgomotos, se pare că tăcerea e de aur.

Galerie foto:

• 
•