Anonimul. Continuare

Dar, eu am rămas dator cu ultimele două filme văzute din competiția de lung metraje, cu scurt metrajele, cu părerea personală despre clasamentul final și cu o vorbă-două despre cele întîmplate la marginea filmelor aici, la marginea României. Astfel...

”Alpeis”/”Alpii” (2011, Grecia, 93 minute, regia Yorgos Lanthinos, cu Aggeliki Papoulia, Aris Servetalis) este un film pe alocuri frisonant prin subiectul pe care îl propune regizorul și scenaristul  grec Yorgos Lanthimos: oameni cu profesii diferite alcătuiesc un grup care oferă un serviciu mai special, ușor macabru. La cererea rudelor și prietenilor, iau locul bărbaților și femeilor care au murit și a căror dispariție este (aproape) imposibil de suportat de familie. Grupul se numește Alpii, liderul (un paramedic) este Mont Blanc și totul merge destul de bine, cu clienți serioși și servicii ireproșabile, să le spunem. Nu numai că stau îmbrăcați cu hainele morților, în casele și alături de rudele acestora, dar și reconstituie momente din viața anterioară decesului. Filmul începe într-o sală, unde o tînără gimnastică este terorizată de antrenorul ei, care nu o crede capabilă să-și facă exercițiul pe muzică modernă. Rînd pe rînd ne sînt prezentate și celelalte personaje, cadrele sînt statice, nu există  soundtrack, iar filmul avansează liniar, cu opriri în familiile unde surogatele s-au instalat. Ceva se întîmplă. Una dintre membrele grupului, o infirmieră (Mont Rouge/Aggeliki papoulia), nu-l anunță pe Mont Blanc cînd își oferă serviciile unei familii a cărei fiică adolescentă (jucătoare de tenis) murise. Totul merge bine, pînă cînd liderul Alpilor află. O înlocuiește și o pedepsește brutal pe rebelă. Trebuie spus că infirmiera este surogat și pentru tatăl ei real, în a cărui viață o înlocuiește pe...mama sa. Destul de ciudat, nu-i așa? Nu am văzut filmul anterior al regizorului, ”Dogtoth” (2009), care în 2011 era nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin, dar acum știu că trebuie să-l caut. ”Alpii”, premiat la Veneția pentru cel mai bun scenarie în 2011, este un film inconfortabil prin întrebările pe care ni le pune(m) și, mai ales, prin răspunsurile extreme pe care ni le oferă. Cît de mult suportăm singurătatea și pierderea celor dragi, cum trecem peste aceste despărțiri definitive, ce limite au trupurile și mințile noastre sînt potecile întunecate pe care ne putem rătăci cu ușurință în drumul spre vîrfurile de orice fel.

Cu totul altfel este ”La Pirogue”/”Piroga”  (Franța-Senegal-Germania, 2012, 87 minute, regia Moussa Toure, cu Souleymane Seye Ndiaye, Laity Fall, Malamine Drame), o foarte previzibilă dramă despre încercarea africanilor de a scăpa de sărăcie pe mare, către salvatoarea Europă. Spun africani, generic, pentru că nu are nici un fel de importanță narativă de unde vin acești amătîți (aici, ei sînt senegalezi, în majoritate). Și tocmai aici e marele eșec al filmului, faptul că această poveste nu este cu nimic deosebită față de toate celelalte întîmplări pe care le vedem la știri, cu excepția timpului în care este spusă. E un fel de știre extinsă. Pentru că filmul e destul de scurt și pentru că întîlnirea cu oceanul vine repede, urmează minute bune care sînt umplute cu tot ceea ce puteți bănui/aștepta de la un grup izolat pe o pirogă. Avem ciocniri, avem și o femeie care, nefiresc, nu crează tensiuni printre bărbați, avem un șef  cvasi-autoritar, avem doi frați aparent deosebiți, avem și o pseudo-mascotă înaripată (o găină), avem și întîlnirea cu o altă pirogă eșuată și abandonarea acesteia, nu puteau lipsi furtuna, rătăcirea și moartea cîtorva dintre cei din pirogă, iar finalul este o întoarcere în patria de care fugiseră, care pare a fi nu un eșec, ci un nou început. Nu știu cum sînteți dumneavoastră, dar eu nu pot lega nici un strop (e-n ton cu filmul...) de afecțiune cu drama (reală, n-am nici o îndoială) acestor nefericiți. Și aici vorbesc despre ce-mi oferă filmul acesta, ca multe altele din aceași categorie: o previzibilitate lălăită, fără nimic  surprinzător, fără tensiune, fără personaje la care spectatorul să adere, sau, cel puțin, cu care să simpatizeze. Cu toate acestea și fără nici un fel de relief, ”La Pirogue” a ajuns al treilea la țărmul Anonimului...

Cît pe ce să uit filmul cel mai amuzant dintre toate, ”J aime regarder les filles” (Franța, 2011, 92 minute, regia Frederic Louf, cu Pierre Niney, Audrey Bastien, Lou de Laage), care la vizionarea din sală a adunat mult mai mulți spectatori decît locurile de pe scaune. Practic, erau oameni care se uitau la ecran de la mai puțin de doi metri. Sînt sigur că un motiv important a fost reting-ul filmului, fix 18. Bref, e povestea unui tînăr din clasa ”uvrieră”, Primo (Pierre Niney), care, în noaptea dinaintea alegerii lui Francois Mitterrand (primul mandat) întîlnește o fată din marea burghezie franceză. De care se îndrăgostește pînă peste cap și pentru a cărei iubire începe să mintă și să-și construiască o viață și o familie demne de noii săi tovarăși. Replicile sînt amuzante, dar nu chiar spumoase, situațiile sînt bine articulate, iar subtextul social nu este aruncat cu nerușinare în ochii noștri, lucru admirabil pentru un film cu adolescenți și țintit către aceeași categorie de spectatori. Deși livrează cîteva clișee stîngiste (haine scumpe, rafinamente culinare de partea burgheză, o oarecare puritate/inocență ideologică și precaritate financiară de partea proletară), acestea nu sînt tușate și sînt integrate în povestire  fără căzneli narative. Aș spune că acest film a fost partea populară a selecției, suficient de vesel și de frivol cît să nu te pună pe gînduri, dar și îndeajuns de serios cît să-l discuți a doua zi pe plajă, la o berică. O nedumerire am și eu: de ce a avut rating 18, pentru că de înjurat nu se înjura, violență a l americaine nu există, iar singura epidermă cumva tentantă este într-o secvență mai degrabă ingenuă? Cred că a fost/este o găselniță de marketing, jenantă totuși.

Acum chiar am terminat cu marea competiție. Revin cu filmele remarcate în competiția mică, cu mențiunea că nu am văzut nimic din secțiunea de animație. Va urma vă spune FlorinB.