Florin Barbu publicat la: 7/08/2012

Anonim 1. Ca...Viola la poarta nouă

Ediția a noua a Festivalului de Film Internațional Independent Anonimul a început ieri în mare forță, dacă e să mă iau după proiecțiile din campus, care s-au terminat la 4 ș-un pic dis-de-dimineață.

Dacă e să mă iau după filmele (de lung metraj) văzute, forța e așa ș-așa.

După un drum de cam șase ore printre cîmpuri arse de soare și printr-un trafic destul de aerisit, am ajuns la binecunoscutul ponton de la Murighiol (unde, alături, s-au înălțat niște clădiroaie aproape gata să primească valurile de turiști...de turști), de unde am fost preluați de bărcile rapide și livrați la Sfântu Gheorghe, după alte 50 de minute.

La 9.30pm regizorul și actorul Florin Piersic Jr. a spus cîteva cuvinte de bunvenit invitaților și spectatorilor, a învitat pe scenă pe doamnele Ludmila Cvikova (selector lung metraje), Irina-Margareta Nistor (selector scurt metraje, ficțiune și animație) și Miruna Berescu (directorul festivalului) și...a început Anonimul. A noua oară!

Filmul de deschidere, The Door (Ungaria-Germania, 2012, regia Istvan Szabo, 97 minute) este un rateu. M-am tot gîndit dacă să spun că-i prost, dar cred că e mai potrivit așa. E un film cu pretenții de lecții de morală grea, decisivă, care pune față în față intelectul rafinat și dubitativ, educat și concesiv al unei scriitoare (Magda/Martina Gedeck) din Ungaria comunistă a anilor ” 80 cu gîndirea aparent rudimentară, simpl(ă)istă ți directă a unei menajere cu un trecut dubios, Emerence/Helen Mirren. Prima problemă peste care nu poate fi trecut deloc este limba în care e vorbit acest film, care se întîmplă, repet, la Budapesta. Este o engleză rostită școlărește de căte actorii cu o altă limbă maternă și care fracturează povestirea cam scremută, dealtfel. Bref: Emerence este cam ciudată, face curat și umple casa intelectualilor cu bibelouri kitsch (nu (re)cunoaște conceptul), este foarte independentă, are grijă de un retriever găsit de scriitoare (botezat Viola, la fel cum îl chema pe vițelul ei din copilărie) și are secrete cam macabre pe care abia acceptă să le destăinuie. Cu personaje construite stîngaci și schematic, cu dialoguri neconvingătoare, cu decoruri elaborate inutil și, din păcate, jucat ca pe scena teatrului amator, rezultatul nu avea cum să fie decît un film perfect inutil. Și am mai auzit că, de curînd, domnul regizor a mai fost dovedit și colaborator al securității maghiare...

A urmat primul calup de scurte, cu Cheful lui Adrian Sitaru remarcabil printre poveștile (cele mai multe) triste și relativ atașante ale unor copii rătăciți în lumea celor mari și serioși.

A urmat primul film din competiția de ”lungi”, La Playa D.C. (Columbia-Brazilia-Franța, 2012, regia Juan Andres Arango, 90 minute), despre care Ludmila Cvikova spunea că ar aduce cu Ken Loach, moment la care m-am cam crispat; iar teme sociale, proletariat exploatat cu șanse inexistente de a-și părăsi condiția etc. Plus că eroul nostru este un adolescent afro-columbian cu un frate pe care încearcă să-l salveze din lumea drogurilor. Oarecum surprinzător pentru această temă ușor de ratat, debutul în lung metraj al regizorului este, aș spune, echilibrat, fără accente teziste și cu o privire decentă, umană asupra vieții acestui adolescent care nu vrea altceva decît să scape dintr-o lume chinuitoare.

Ultimul film al nopții este regizat de Tommy Lee Jones, The Sunset Limited/Alb și negru (SUA, 2011, 87 minute), cu scenariul scris de Cormac McCarthy după piesa de teatru care-i aparține. Sorry, eu nu mai ”cumpăr” tipul ăsta de conflict, răsvizitat și perfect previzibil, care pune față-n față ateul școlit și necredincios , acrit de viață și gata de sinucidere (Albul, așa apare și pe generic-TL Jones) cu omul simplu, trecut prin ciur și dîrmon (citește închisoare și toate cele), salvatorul cu orice preț și brusc credincios (Negrul-Samuel L. Jackson) pentru că Domnul i-a vorbit. Aș putea spune că este o lecție de actorie impecabilă și impresionantă, dar nu e, e ”decît” corectă. Altfel, nu e nimic mai mult decît o piesă de teatru filmată, o înfruntare ”cocoșească”.

Cam atît pentru o primă zi și, mai ales, noapte, în care am încercat să mă reaclimatizez la aerul, soarele, noaptea, frenezia și...bîzîitul+înțepăturile nelipsiților țînțari. Pe mîine.

Galerie foto: