Ana Vlad și Adi Voicu. Documentarul ca formă de cunoaștere

Cum lucrați filmele împreună?

Ana Vlad: Este esențial că ne interesează același tip de cinema, avem cam aceleași referințe și avem câteva principii care ne leagă. De pildă, întotdeauna am păstrat și ne interesează în film doar oamenii care ne plac și cu care empatizăm. Asta ne-a ajutat foarte mult pentru că a funcționat ca un filtru. Tipul de documentar observațional ia foarte mult timp, iar munca în doi are avantaje aici. Nu știi niciodată cât va dura și trebuie să fie cineva care să fie la fel de dedicat. Nu te poți trezi la mijlocul drumului că renunți. Iar atunci când se întâmplă ca unul să țină mai mult la un personaj sau la o situație, se regăsește mai bine într-un anumit punct al documentării, atunci facem o pauză, lăsăm un timp să se așeze povestea în fiecare dintre noi. Timpul este cel mai bun critic. Frumusețea la filmul documentar este că nu poți controla lucrurile. Ele vin spre tine și tu doar trebuie să fii acolo.

Adi Voicu: Și ca autor de film trebuie să ai o justificare bine pusă la punct, pentru fiecare cadru și pentru fiecare tăietură. Când vorbești despre o lume, ești foarte responsabil și trebuie să iei în serios alegerile pe care le faci. Nu poți lăsa un cadru doar pentru că dă bine sau nu tai într-un fel doar pentru a da un ritm anume. În spatele fiecărei decizii trebuie să stea o filozofie. Pentru noi, cel mai greu a fost, la ambele filme, să lăsăm ritmul orașelor. Am lăsat ca lucrurile să se așeze în film așa cum ni s-au așezat și nouă atunci când am descoperit aceste lumi.

Care este cel mai atașant moment sau personajul pe care îl îndrăgiți cel mai mult?

Adi Voicu: Toți îmi sunt dragi. Nu există niciun om din Metrobranding sau din Victoria față de care noi să avem vreo urmă de dezinteres sau să existe acolo doar pentru că ne dă vreo informație babană de care nu s-a mai auzit. Amândoi suntem mai atașați de viață decât de informații. În fapt, primii care pică la montaj sunt cei care dau doar informații, pentru că nu au nicio valoare cinematografică.

Filmul Victoria s-a născut odată cu prospecțiile pe care le făceați pentru Metrobranding. De ce ați ales acest oraș pentru o poveste specială?

Ana Vlad: Cred în continuare că acest oraș poate deveni un muzeu în aer liber, o atracție turistică extraordinară. Oamenii din Victoria se mișcă atemporal, iar orașul are calitatea de mașină a timpului. Iar spre deosebire de celelalte, care, sigur, au încă un picior în trecut, Victoria nu are relația trecut-prezent. Orașul a apărut pe niște terenuri naționalizate, s-a costruit de la zero și s-au adus oameni de peste tot, pentru a ridica un oraș tânăr de muncitori. În plus, orașul se află la poalele munților Făgăraș, acolo unde s-au ascuns mare parte din partizanii anticomuniști, iar în satele din jur au tot fost aduși indivizi care să distrugă orice urmă de verticalitate. Copiii acestor oameni de tip nou știau despre luptători că sunt niște tâlhari, de care e mai bine să te ferești. Cred că oamenii de acum din Victoria, ca și cei din Metrobranding la rândul lor, sunt niște victime ale comunismului.

Adi Voicu: Cu Victoria am vrut inițial să facem un citat la filmul lui Errol Morris, Vernon, Florida, prin dialoguri intime cu locuitori ai orașului, prin care să portretizăm orașul. Experimentul a fost un fiasco, dar am rămas într-un dialog subtil cu Errol Morris. În primul rând, americanii sunt foarte familiarizați cu imaginea și cu camera, încă din anii ’50. Apoi, pe americani îi ajută foarte mult limba, faptul că vorbesc cu subiect și predicat.

Românii nu vorbesc cu subiect și predicat?

Ana Vlad: Nu. E foarte interesant. Nici noi nu vorbim cu subiect și predicat, în general, în dialogul colocvial. Frazele nu au coerență, începi o idee nouă în mijlocul propoziției, fraza nu e dusă până la capăt. Ne-am dat seama de asta la montaj.

Adi Voicu: E un dialog mai degrabă emoțional. Mimica feței, gesturile predomină, cuvintele nu au un rol esențial în dialog. Ceea ce nu e neapărat rău. Dar e altfel.

Vreți să faceți și ficțiune?

Dacă un subiect care ne interesează se pretează ficțiunii, vom face ficțiune. Nu contează prea mult forma în care spunem o poveste, important este să avem ceva de spus. „Metoda“ vine odată cu subiectul. La vârsta la care am început să facem noi documentar, nu prea aveam experiență, iar universul în care ne mișcam era foarte restrâns. Prin documentar am găsit oameni absolut fascinanți, oameni despre care nici măcar nu ai idee că ar exista prin felul în care vorbesc și cum își pun problema, filozofia lor de viață, chit că ești sau nu de acord cu ea. Noi am folosit documentarul în primul rând ca formă de cunoaștere și apoi ca formă de exprimare.