Amour de Cannes

O zi plină de filme, iar dacă mă gândesc că prima mea zi la Cannes, în prima mea participare la festival a fost filmul lui Haneke, nu cred că e de rău augur.

Amour, de Michael Haneke

Michael Haneke i-a ales pe Jean-Louis Trintignant (Un homme et une femme, Ma nuit chez Maud, Trois couleurs: Rouge) și Emmanuelle Riva (Hiroshima mon amour) pentru o poveste de iubire, ajunsă la vârsta bătrâneții. Acest cuplu de foști profesori de muzică trăiesc frumos în liniștea unui apartament cochet, în care se întâmplă aproape tot filmul, până într-o zi în care Anne suferă un atac și viața și iubirea lor vor fi supuse unor suferințe și neputințe.
Haneke a fost de multe ori privit greșit și interpretat eronat, pentru suprafețele crude și zgrumțuroase, distante și inumane, exact acolo unde ar fi trebuit observată iubirea lui de oameni. În filmul Amour acest lucru se vede mai limpede ca niciodată. Iar iubirea aici este chestionată subtil, cu alunecări elegante în zonele cele mai dificil de observat, imposibila întoarcere în timp acolo unde “Viața e frumoasă” (cum spune Anne uitându-se pe un album de fotografii vechi) sau observarea atentă a iubirii care nu mai poate suporta degradarea și alunecarea celuilalt înspre dincolo. Georges alege să aibă grijă de Anne, căreia i-a promis că nu o va lăsa în spital, și cu toate insistențele Evei, fiica lor, (Isabelle Hupert), cei doi soți vor rămâne împreună până la sfârșit. Iar acest sfârșit este construit de Haneke cu delicatețe, de cele mai multe ori, din câteva gesturi, priviri, și puține vorbe, dar care este accidentat conceptual de câteva scene prea explicate sau demonstrative, cum este, de pildă, visul singular care pregătește sfârșitul.

Însă, subiectul ales de Haneke ne privește pe toți fie că e vorba de oamenii de lângă noi care îmbătrânesc, fie că e vorba de noi înșine, iar modul în care a ales să pună problema nu este nici crud, nici amendabil, este doar foarte uman și, cel mai trist, foarte posibil.
Vorbind în termeni de competiție și pariuri, aici, la Cannes, Michael Haneke și Cristian Mungiu au cele mai mari șanse la Palme d’Or, cel puțin din statisticile făcute de presa de specialitate. Cum nu am văzut filmul După dealuri, al lui Mungiu, nu pot alege un favorit.

The Hunt/Jagten, de Thomas Vinterberg

Filmul lui Vinterberg este un eșec, pornind chiar de la miza lui, deși, în punctajele specialiștilor de aici, a avut succes. Regizorul declara la conferința de presă că lumea, din pricina internetului, pare un mic sat în care circulă zvonuri. Această declarație reductivă și suficientă explică cumva și limitarea pe care filmul o are.

Lucas, un bărbat divorțat și cu un copil, educator la grădiniță (Mads Mikkelsen), este suspectat de acte de pedofilie. Chestiune gravă și complicată, atunci când baza acuzării este doar o supărare pasageră a uneia dintre fetițe augumentată de șefa grădiniței și creditată de părinți și întreaga comunitate. În consecință, vânătoarea lui Lucas se va transforma într-o dementă răzbunare a celor din jur, care ajung să facă din el un martir. Povestea este absurdă și ilogică, ireală și suficientă. Gura lumii acuză și pedepsește, iar toate eforturile fetiței (copila celui mai bun prieten al lui Lucas) de a reformula sau de a spune adevărul sunt anihilate. Mikkelsen joacă atât cât se poate în acest scenariu greșit, și mi-a adus aminte de multe ori de Emma Watson din Breaking the Waves, dar proportion gardee… e foarte departe. Chestionarea advărului și a prieteniei și a iubirii de aproape sunt foarte schițate, pentru a însemna ceva toată suferința eroului scuipat, lovit și vânat din toate părțile. Chiar dacă aparent lucrurile se limpezesc cumva, finalul strigă sus și tare că nu există iertare.

Mâine vă spun despre ultimul film al lui Ken Loach, o poveste cu vapori de alcool, și câte ceva din afara competiției. A bientot!

Galerie foto:

• 
•