Adina Pintilie. Interpretarea personală a realității

De ce în filmele tale este ștearsă granița dintre documentar și ficțiune?

Nu cred că există o graniţă certă între ficţiune şi documentar, cred că există cinema ca formă absolut personală de interpretare a realităţii. Dilema Lumière/Méliès nu mai este, cred eu, valabilă astăzi; probabil n-a fost niciodată.
Chiar dacă nu intervii asupra unui eveniment, simplul fapt că poziţionezi într-un fel camera, că alegi o încadratură etc. transformă simpla înregistrare a realităţii într-o privire subiectivă. În ce mă priveşte, relaţia „ficţiune”/„documentar” e foarte strânsă. Când fac „documentar”, faptul că percep/interpretez strict subiectiv realitatea pe care o explorez şi opţiunile narative, plastice şi ritmice fac ca încercările mele să meargă mult către zona „ficţiunii”.
După cum în ficţiune, în poveştile pe care am încercat să le spun, a existat iniţial un filon real, o experienţă personală sau trăită de alţii şi cu care am rezonat emoţional. Iar modul în care percep realitatea pe care o
prezint are o directă conexiune cu mine. Dan Nuțu spunea la un moment dat: „Dacă porți o piatră în inimă, oriunde mergi te vei împiedica de aceeaşi piatră”. Tipul de cinema pe care încerc să-l fac e profund personal.

Filmul Nu te supăra,dar… este, cred, unul dintre cele mai emoționante filme românești de dată recentă. Nu pentrucă oamenii pe care îi filmezi sunt într-un spital psihiatric, ci pentru că ei spun și fac lucruri care te mișcă și te lovesc acolo unde ești vulnerabil. Cum ai reușit să dobândești această emoție?

Cei doi oameni care discută în film nu se cunoșteau până la această filmare, i-am descoperit pe fiecare în parte și am provocat întâlnirea lor, pentru că, intuitiv, simțeam că se vor întâmpla lucruri excepționale. Cei doi aveau un scop comun, și anume să facă bine aproapelui, unul ajutat de Dumnezeu, celălalt prin metode „științifice” și amândoi credeau că pot opri sau stârni ploaia pentru binele oamenilor. Frumuseţea conversaţiei provine exact din ciocnirea concepţiilor lor despre lume.
Experiența pe care am trăit-o filmând acești oameni extraordinari a fost foarte specială. Relaţia mea cu o posibilă divinitate n-a fost niciodată clară. Sunt, dacă vrei, „agnostică”. Filmarea Nu te supăra, dar… a fost însă unul din rarele momente din viaţa mea în care am avut o puternică senzaţie de „stare de grație”, în sensul că evenimentele păreau să vină în întâmpinarea noastră, exact atunci când aveam mai multă nevoie, ideile păreau să se lege
organic. Poţi să-i spui „inspiraţie” sau „şansă” sau altfel. În orice caz, ceva minunat ce nu poţi controla, o concentrare pozitivă de energii, în faţa căreia a trebuit să fim extrem de deschişi ca să observăm ce ni se oferă şi să punem împreună elementele puzzle-ului.
Ce mă sperie și mă fascinează imens la meseria asta, în egală măsură, e că nu o poți controla. Şi cred că esenţială
a fost legătura mea personală cu subiectul, e o zonă care m-a interesat dintotdeauna.
„Dragostea de aproape” este o temă care mă intrigă de ani de zile, o utopie şi, în acelaşi timp, o nevoie profundă. Personajul principal e pentru mine Abel, cel care are grijă de ceilalți oameni. El e cel care face posibil miracolul, pentru că el e, de fapt, iubirea de aproape personificată.

Titlul următorului tău film este Nu mă atinge-mă, cu un mesaj care intrigă. Care e povestea acestui proiect?

Este un film despre intimitatea disfuncțională și despre felul în care oamenii pot avea acces la intimitate în cele mai neașteptate moduri. Sunt trei personaje principale care se confruntă cu aceeași dificultate în intimitate și care, în același timp, au nevoie de contact. E o poveste în care narațiunea nu merge înainte din cauze externe, ci din motivații interioare. Încercăm să experimentăm și cu limbajul vizual și cu structura narativă. Sunt trei povești care se intersectează și influențează.
Titlul este un joc de cuvinte; el conține o contradicție în termeni, care traduce o contradicție viscerală între nevoia de intimitate și posibilitatea de a avea acces la intimitate. Acest proiect este un experiment din mai multe puncte de vedere. De pildă, încerc să lucrez cu actorii (cel mai probabil neprofesioniști) cu metode atipice, cu psihodrama, cu biografia lor personală, cu improvizație.