Interviu - Realizatorii filmelor premiate la Aristoteles Workshop

Filmele premiate sunt The Bed is Broken, regia Raluca Răcean Gorgos, director de imagine Ana Maria Vîjdea și monteur Dan Ștefan Pârlog, și The Doge’s Palace, regizor Julia Groszek, din Polonia, Cristi Moldovan, director de imagine, and Letiția Ștefănescu, monteur.

Au răspuns la întrebările...

1. Pentru realizarea filmului vostru, care au fost avantajele și dezavantajele limitării de timp, spațiu și, eventual, subiecte și subiecți, pe care programul Aristoteles le implică?

2. Ați avut ocazia și mijloacele de a face un film cap coadă, de la proiect la proiecție, să spunem. Este în sine un mare privilegiu. Dintr-o asemenea experiență, presupun că există multe câștiguri, multe lucruri de învățat (din întâlnirile cu profesorii, împreună cu echipa), multe surprize (plăcute sau neplăcute) etc. Îmi poți spune concret (eventual cu exemplificări) ce este această experiență și ce este acest film pentru tine?

3. Care a fost partea cea mai dificilă din acest traseu de la idee la film, pentru întreaga echipă și pentru tine personal, ca regizor/ director de imagine/ monteur, atunci când ați gândit și construit filmul?

Raluca Răcean Gorgos – regizor The Bed is Broken

1. Pentru mine Aristoteles Workshop, așa cum este gândit și structurat, a fost exact contrapunctul de care aveam nevoie pentru a face The Bed is Broken. Limitările de timp și spațiu m-au facut sa fiu extrem de prezentă și atentă la tot ce se întâmplă în jur. Să observ, să provoc, să iau decizii la minut și să extrag cu atenție acele părți care mă definesc. Lucrurile au fost într-adevar foarte condensate, am trăit o a doua viață în decurs de 6 săptămâni.

2. Am avut într-adevăr tot necesarul pentru a face un film, iar intâlnirea cu Tania și Jack (tutorii noștri) a fost extrem de importantă. Doi regizori cu o asemenea experiență au stat zi de zi lângă noi, sfâtuindu-ne și susținându-ne pe întreg procesul de creare a filmului. Am vizionat ore în șir brutul, și am selectat împreună părțile cele mai bune. Ne-am dat seama că totul era asemenea unui puzzle, unele piese se potriveau, altele nu. Una dintre lecțiile cele mai importante, pe care am primit-o de la Tania, a fost să “tai” tot ce nu e absolut necesar și important în construcția filmului. Să am curajul să renunț la unele lucruri, dacă ele nu sunt piloni importanți în structură, chiar dacă îmi sunt foarte dragi. Jack a fost cel de la care am învățat că, indiferent ce îți spune x sau y, dacă tu crezi și simți că ești pe drumul cel bun, continuă. Și așa am și făcut, am tăiat, am continuat și nu-mi pare rău!
A fost un lucru total nou pentru mine să colaborez cu oameni pe care nu-i cunosc deloc. Eu, Ana și Ștefan suntem total diferiți, cu gusturi, păreri și percepții diferite, însă, dincolo de divergențele și preferințele noastre, cred că am făcut un film care ne reprezintă pe toți. Pentru mine, The Bed is Broken este cel mai sincer proiect pe care l-am facut și este confesiunea mea despre cum văd și simt acum lucrurile din jur.

3. Știam de un an spațiul unde aveam să filmăm The Bed is Broken. În tot acest timp am încercat să aflu tot ce se poate despre fosta mină Leșu Ursului de la Tarnița, și chiar am făcut un teaser de prezentare Bear’s guilt. Când am ajuns la Aristoteles și mi-am cunoscut echipa, am ținut neapărat să vadă și ei acest spațiu. La început, Ștefan și Ana au fost sceptici, pentru ei nu era decât un loc cu ruine, abandonat și gol. 
Cu toate astea, când i-am cunoscut pe Răzvan și pe Vasile, cei doi copii de la Centrul de minori Ostra, mi-am dat seama că Zona Tarnița este spațiul perfect în care ei își pot relata viața, într-un mod firesc. Spațiul gol și abandonat capătă astfel un rol dublu, cel concret, în care copiii caută fier ca să facă rost de bani pentru dulciuri și cel simbolic, în care abandonarea există pe mai multe planuri. O parte grea în acest demers a fost să găsesc echilibrul între copii-echipă și observație-provocare. Uneori, în genul acesta de documentar e important să te poți debarasa de planurile făcute de dinainte și să fii liber să primești ce ți se întâmplă atunci, acolo, să poți decide până unde observi și de unde începi să provoci, dar fără să faci “montajul filmului” în cap, ci doar pliindu-te pe situația data pe platou.

Ana Maria Vîjdea – director de imagine The Bed is Broken

1. În general, pentru realizarea unui film, îți dai sau îți sunt date niște limite- fie strict legate de timp, fie de locațiile de filmare, uneori chiar de subiect- pe care trebuie să ți le asumi încă din etapa de pre-producție. Aristoteles nu presupune constrângeri.
În primul rând, ești într-un sat înconjurat de pereți verzi, pisici și hribi. Aici ai punctul de pornire care te stârnește să cauți. Ai cinci săptămâni în care descoperi lumi în continuă mișcare, spații, oameni. Apoi, trebuie să găsești legături și să creezi povești. 

În al doilea rând, pe tot parcursul workshopului, faci parte dintr-o echipă formată dintr-un regizor, un editor și un director de imagine. Nimeni nu cunoaște pe nimeni, iar singura legătură dintre cei trei o constituie subiectul filmului, care, la rândul lui necesită o anumită confirmare. Modul de lucru într-o echipă restrânsă  constituie un avantaj, pentru că așa ajungi să te cunoști. Ești un fel de spectator-personaj, iar filmul rulează fără oprire și te cuprinde. Nu știu dacă am întâlnit dezavantaje, iar dacă am făcut-o, acestea sunt plate și aleg să le uit.   

2. Nu cred că există o definiție propriu-zisă a acestei experiențe, e ca și cum ai afirma că există o rețetă pentru realizarea unui film, iar eu nu cred în așa ceva. Am încercat, într-adevăr, să ajungem la un consens, atât în interiorul echipei cât și în raport cu tutorii atelierului, însă de cele mai multe ori încercarea aceasta a eșuat. Este vorba de un film documentar, care, prin definiție, se încadrează într-un fel de nișă. Au existat tot felul de trăiri, unele concrete, iar altele complet încifrate.  
Am avut de a face cu o lume fragilă, în care de multe ori m-am pierdut. Tutorii au avut aici un rol important, au fost un fel de ghizi personali care ne-au îndrumat prin niște păduri narative. Uneori și ei se pierdeau, dar erau rătăciri izolate în imagini și ajungeam foarte departe.    

3. După ce ne-am hotărât asupra subiectului, am organizat detaliile legate de estetica filmului. Acestea mă priveau în mod direct ca director de imagine, pentru că urma o serie de hotărâri luate spontan, pe baza unui concept prestabilit. Stilul abordat de noi, acela al documentarului observațional, a presupus un risc destul de ridicat pe care ni l-am asumat. Nu am acționat pe baza unui scenariu, ci am ales personajele ca pivoți ai poveștii. I-am urmărit, le-am parcurs traseul fără intervenții majore, i-am surprins, dar într-o măsură mult mai mare, am fost luați prin surprindere.  
Când alegi să observi, riști să descoperi platitudine și atât. Noi ne obișnuisem cu spațiul de filmare (ruinele unui oraș minier) încă din perioadă de prospecție, iar următorul pas era studiul efectelor acestuia asupra subiecților. Cei doi copii, Răzvan și Vasile, pe care am ales să îi filmăm își construiau povestea în fața noastră, însă, în prima fază nu ne-am dat seama de acest lucru. E dificil ca după o zi de filmare să ajungi să vizionezi materialul și să ai impresia că nu ai suficient. Uneori credeam că nu știu cine sunt aceste personaje, nu îmi dădeam seama de ce se comportă așa cum se comportau și, mai ales, nu știam cum să le interpretez reacțiile. Au fost momente când vedeam plictisul lor (sau al meu?) ca pe o formă de isterie. A fost un fel de introspecție, însă de la un punct, a trebuit să mă detașez, să îi văd printr-o fereastră. Am mers mai departe și în filmarea lumii celor doi copii am descoperit, într-un fel, lumea întreagă.  

Dan Ștefan Pârlog – monteur The Bed is Broken

1. Poate părea ciudat, dar consider că limitările de timp și spațiu pot fi trambuline ale creativității. Pot fi în cazul în care limitările de acestă natură nu sunt lăsate să devină presante, astfel încât să creeze blocaje mentale. Sunt multe filme scrise, filmate și montate în foarte puțin timp (Bin-jip al lui Kim ki Duk e un asemenea exemplu, un film realizat în mai puțin de două luni de zile). Deci limitările de timp și spațiu pot sa reprezinte atât un avantaj, cât și un dezavantaj, balanța înclinând în funcție de abordarea acestora. În ceea ce privește limitările de subiect implicate de Aristoteles, ele sunt practic inexistente, atât timp cât la finalul atelierului filmul rezultat se încadrează în vasta arie a documentarului. Dificultatea apare în hotărârea echipei asupra subiectului. Mai exact, dificilă este armonizarea a trei mentalități, a trei viziuni diferite asupra aceluiași subiect, asupra abordării stilistice, asupra efectului pe care filmul îl va lăsa în final spectatorului ș.a.m.d.

2. În ceea ce mă privește, experiența de la Aristoteles mi-a lărgit orizontul abordării unui film. Ca editor, traseul conceptual, de pre-producție și producție îmi erau străine comparativ cu etapa post-producției. Dacă acest fapt este într-o oarecare măsură natural pentru un monteur, nu este și de dorit. Implicarea directă în etapele anterioare post-producției m-a obligat să abordez filmul din unghiuri care, în general, la montaj nu apar. Până la crearea propriu-zisă a poveștii din montaj, filmul se năștea în imaginația noastră și apărea de cele mai multe ori diferit în fața camerei. Pentru că am decis o abordare observațională a subiectului, fiecare zi a ajuns să devină o surpriză. Poate unul dintre cazurile în care viața bate filmul, cum se spune. Este unul dintre cele mai importante lucuri învățate la Aristoteles, faptul că tratarea unui personaj de documentar precum un personaj de ficțiune, presupunându-i acțiunile înainte ca ele să fie făcute, reprezintă o abordare care poate eșua. Dacă un actor poate crea momente care pe ecran să pară veritabile, un om a cărui poveste vrem (ca cineaști) să o aflăm și să o transmitem publicului nu poate decât să se 'joace' pe sine însuși, să fie. Deci subiectul de documentar trebuie să aibă libertatea totală de mișcare și expresie pentru ca veritabilul să treacă dincolo de ecran. În ceea ce privește ce este filmul pentru mine, îmi este greu să formulez în cuvinte. Este un film la crearea căruia am participat, deocamdată nu pot să descriu mai mult. Ceea ce știu este că îmi place. Sunt mult mai interesat de ce ajunge să fie acest film pentru spectator.

3. Cred că cel mai dificil lucru pentru echipă a fost adaptarea la surprizele apărute în fața camerei de filmat, la șlefuirea filmului, fără a avea controlul pe care un sculptor îl are asupra materialului său brut. În cazul meu, subiectul mă modela așa cum și eu îl modelam, deci cel mai dificil a fost ca la montaj să găsesc detașarea necesară ca editarea să o pot face bazându-mă strict pe forța imaginilor, nu pe construcții mentale existente încă din primele faze ale pre-producției. De cele mai multe ori (nu spun că ar fi o regulă), monteurul nu participă la filmări tocmai pentru că el trebuie să fie prima privire relativ obiectivă. În acest sens monteurul este primul reprezentant al spectatorului. Deci din punct de vedere al montajului, experiența Aristoteles este o uriașă provocare ce "lucrează" împotriva unui tip de obiectivități necesare monteurului. Totuși, mai mult decât atât, atelierul se adresează cineaștilor tineri, așadar flexibili. În ceea ce mă privește, dificultățile apărute pe parcursul acestui atelier au fost invitații pentru a le depăși. 

Letiția Ștefănescu – monteur The Doge’s Palace

1. Spre marea noastră bucurie, în ce privește subiectul filmului, am avut libertate totală, adică nicio limitare nu a venit din aceasta direcție. Tutorii și organizatorii au fost mult mai deschiși decât mă așteptam la debutul workshopului, astfel încât au încercat constant să ne ghideze și să ne ofere un feedback coerent, dar niciodată să ne impună un alt subiect sau o altă perspectivă de abordare a subiectului. 
Cât despre coordonatele timp și spațiu, aici, ce-i drept, putem vorbi despre limitări reale – 50 km în jurul localității Vama, Suceava, și 5 săptămâni pentru a concepe, filma și livra un documentar de 30 de minute. Însă aceste limite sunt, cred, unele dintre cele mai bune lucruri care ni se puteau întâmpla în demersul nostru. Cred că dacă poți să faci absolut orice vrei, când și cum vrei, ajungi să nu faci mare lucru, pentru că infinitul posibilităților este copleșitor. Două lecții extrem de importante pe care le-am învățat la Aristoteles, strâns legate între ele, sunt - "Limits shape your film" și "Documentary filmmaking is about missing things". Oricât de scoase din cartea de practică cinematografică pot suna cele doua fraze de mai sus, ele sunt pentru mine extrem de adevărate și a fost nevoie de un travaliu lung și greu pentru a le accepta și a mi le însuși. Revenind la ideea inițială, este evident că limitările de timp și spațiu au venit la pachet cu dezavantaje. Însă aceste dezavantaje sunt taman cele care ne-au ajutat să facem filmul pe care l-am făcut, prin urmare nu pot decât să mă bucur că ele au existat.

2. Cel mai delicat aspect al acestui proces a fost, culmea, lucrul în echipă. Când iei 12 tineri care nu se cunosc, fiecare cu aspirațiile, viziunile, căutările și orgoliile lui, și îi forțezi oarecum ca, în echipe de câte 3, să se ralieze unui scop comun, cu siguranță vor ieși scântei de undeva. Deși sunt extrem de mândră de felul în care eu și coechipierii mei am lucrat împreună, am fost surprinsă să descopăr că într-o proporție de 90% momentele de criză apăreau din motive absolut personale și umane, neavând legătură cu filmul în sine sau cu opinii diferite despre cum ar trebui procedat în cutare sau cutare situație. Și, deși am fost mereu într-un gând în ce privește subiectul nostru și felul în care vrem să spunem povestea, am avut momente de tensiune care se cerea imperios dezamorsată, pentru că nu poți trage la același jug dacă nu ai creierul și sufletul limpezi. Este evident că asta e o situație specială, strâns legată de formatul workshopului, și că-ntr-o filmare profesionistă a unui proiect asemănător, răspunsul la această întrebare ar fi probabil foarte diferit. Însă, în ce privește experiența mea la Aristoteles, aceasta a fost latura care a necesitat cele mai mari resurse de ingeniozitate, toleranță, tact, zâmbete și încredere.

3. Când m-am întors de la workshop, spuneam în stânga și-n dreapta c-am făcut în sfârșit primul meu film. Deși am lucrat la peste 10 scurtmetraje până acum, unele dintre ele cu un palmares consistent de premii în festivaluri, The Doge's Palace este pentru mine primul film matur ca monteur și experiența de care aveam nevoie pentru a fi convinsă că am depășit stadiul filmului de școală și că sunt pregătită să fac pasul către lungmetraj.
Pe de altă parte, mi-aș dori să pot pune în cuvinte cât de mult a însemnat pentru mine ca om experiența interacțiunii cu muncitorii noștri. Cât de incredibilă a fost ieșirea din coconul strâmt al vieții moderne, bucureștene și conectarea la o cu totul altă lume, pe cât de diferită, pe atât de reală. Printr-o aliniere fericită a stelelor, ne-am deschis sufletul și unii și alții și ne-am împrietenit sincer, iar fiecare vizită la podul unde munceau ei sau în trenul-casă era un motiv de bucurie și entuziasm pentru noi. Iar în spatele acestei bucurii nu a stat niciodata interesul meschin de a obține imagini sau mărturisiri cât mai cărnoase pentru filmul nostru. Așa că, all in all, întorcându-mă acasă, am putut să conștientizez și să apreciez că energia mea, a Juliei și a lui Cristi combinate au făcut ca lucrurile să se întâmple în felul acesta și cred că asta e "atitudinea potrivită" când vine vorba de abordarea subiectului unui documentar. Și asta e o lecție foarte importantă pe care am avut bafta să o învăț cumva din mers și de la sine, dar care ne va ajuta enorm în viitoare proiecte.