Wood Be Nice - Lucrări, gânduri, proiecte care îmbrățișează lemnul

Pentru tine – ce a fost mai întâi: lemnul sau fotografia? Cine a născut arta asta în tine?

Daniel Loagăr: Mai întâi a fost imaginea. Mai întâi au fost poveştile văzute cu ochii minţii

desenele şi benzile desenate pe care le făceam pe băncile şcolii. Mai întâi a fost prima revistă-colaj pe care am făcut-o în clasa întâi (eu fiind singurul redactor dar şi singurul cititor). Mult mai târziu fotografia (pe care o văd ca pe o metodă oarecare de a te exprima vizual), căreia îi pot reproşa că uneori distruge corola de lumini a lumii, alteori o face mult mai frumoasă scoţând pixeli din context.

Mult mai târziu lemnul – un mediu generos, maleabil dar şi plin de personalitate, pentru colaj de obiecte, fotografie pe lemn şi obiecte utile.

Andrei Cornea: Mmm..pentru mine mai întâi a fost fotografia. Îmi place să fac fotografii şi mi se par interesante colajele de fotografii. În 2007 am făcut împreună cu soţia mea, Livia, şi cu un prieten o expoziţie de fotografie si poezie. Noi, băieţii, am făcut fotografiile, iar Livia a compus poemele. A fost un experiment inedit. Apoi, în locuinţa unde stăteam, am început să-mi construiesc colaje din decupaje şi fotografie. Mi-am decorat toţi pereţii. La începutul anului 2010 l-am cunoscut pe Daniel şi am văzut ceea ce face. Mi-au plăcut colajele lui şi am discutat despre ce idei aveam şi eu şi cumva aşa a început totul. În loc să mă joc cu decupajele am ales lemnul şi cam orice obiect de care te poţi folosi. E fascinant. 

Dă-mi o definiţie „serioasă” pentru tot ceea ce înseamnă Wood Be Nice.

D. L.: Atelierul de creaţie Wood Be Nice este o oală care fierbe continuu o „supă primordială”, în care aruncăm cu sau fără reţetă: imagini şi obiecte, muzică şi forme, poezie şi trăiri – din care, din când în când, cu puţin noroc şi multă muncă ies la iveală lucruri care ar trebui să fie dar nu sunt încă.

Le-am putea spune lucruri frumoase dacă frumuseţea n-ar fi în ochiul privitorului.

A. C.: Atelier Wood Be Nice înseamnă totul. Este locul unde ne exprimăm, unde existăm. Aici evadăm pentru a putea da viaţă ideilor noastre. Este mica noastră oază de linişte şi creaţie. Wood Be Nice înseamnă Daniel Loagăr şi Andrei Cornea. 

Şi, dacă ar fi să descrii în glumă ceea ce faceţi, ce ai spune? 

D. L.: Oamenii ne întreabă când şi când dacă ne mai jucăm cu „lemnuri”.

Noi ne scuturăm de rumeguş şi le răspundem că tocmai am terminat de întocmit rapoartele semestriale pe care ni le-a cerut şeful.

A. C.: La început, înainte de vernisajul Wood Be Nice din aprilie 2011, cineva ne-a întrebat ce facem cu „tocătoarele” alea. Pentru alţii erau „lemnurile” alea... Nu ştiu exact cum să descriu în glumă ceea ce facem, dar cam astea erau glumiţele. Oamenii văd lucrurile în mod diferit, simt în mod diferit. Ceea ce e bine. E interesant să vezi cum te percep ceilalţi. 

Enumeră câteva elemente, materii, idei, sunete fără de care n-ai mai putea să lucrezi. Din ce e compusă arta ta?

D. L.: Arta mea este colajul, este amestecul şi transformarea a ceea ce este în ceea ce ar putea fi, este revolta dar şi umilinţa în faţa altor artişti.

Fără poezie, fără muzică, fără street-art, fără iubire, fără obiectele pierdute sau aruncate  care îmi spun poveşti n-aş putea. Şi dacă lemnul n-ar exista – ar trebui inventat.

A. C.: Momentan nu aş mai putea lucra fără lemn. Îmi place să experimentez şi ştiu că încă nu am explorat complet acest material. Fără muzică, fără cărţi. Caut în mine şi doresc să împărtăşesc cu ceilalţi ideile mele. Arta mea se compune şi se descompune. Folosesc obiecte, materiale, dau sensuri noi, strecor mesaje, idei, transform lucrurile. 

Dacă ai putea imortaliza într-o fotografie pe lemn un personaj, o personalitate, pe cine ai alege? 

D. L.: Nichita Stănescu în scena păcatului originar fiind ispitit de către Eva cu un măr în formă de inimă.

A. C.: Îmi vine in minte acum Charles Bukowski. Pentru că l-am descoperit într-o bucătărie, pentru că mi-a plăcut din prima, pentru că l-am citit pe nerăsuflate, pentru că mă inspiră şi m-a influenţat. Cred că aş realiza un colaj dedicat lui, încercând să-i scot în evidenţă personalitatea. 

Ce e pentru tine orgoliul? Cum îl împaci când e vorba de proiecte de grup?

D. L.: Obişnuiesc să spun că nu sunt în concurenţă cu nimeni. Că drumul meu e al meu şi singura direcţie de mers este evoluţia personală, singurele impedimente fiind propriile nesiguranţe şi inerţii. Totuşi, în proiectele de grup, lucrurile stau un pic diferit. Orgoliul (artistic sau nu) există în toate colaborările între artişti; chiar dacă nu este recunoscut. Este un bolovan care se pune de-a curmezişul creativităţii tale, este un nor care îţi umbreşte peisajul. Poate fi depăşit prin vizualizarea scopului, al produsului final care poartă şi amprenta ta – şi care e mai important decât statuia de noroi pe care ţi-o închipui că o meriţi.

A. C.: Cred că fiecare are orgoliu şi sincer un pic de orgoliu nu strică niciodată :) Îmi place să experimentez colaborarea cu mai mulţi artişti. Uite, o colaborare de amploare pentru mine a fost toamna aceasta când am construit un pavilion din lemn pentru Grolsch. Echipa a fost formată din patru oameni şi am lucrat excelent. Ciprian Sivu, prietenul nostru arhitect a făcut design-ul, apoi împreună cu Daniel, toţi trei am conceput şi am realizat textura din lemn reciclat care îmbrăca pavilionul, apoi l-am decorat în interior. Alex, alt prieten s-a ocupat de iluminat şi de partea electrică. Alte proiecte comune le-am realizat până acum doar cu Daniel şi am lăsat orgoliul deoparte :). Ne-am concentrat şi ne-am direcţionat eforturile pentru a obţine o lucrare care să fie în final ceea ce ne propusesem. Consider că, dacă respecţi artistul cu care lucrezi şi ai încredere în alegerea pe care ai făcut-o privind colaborarea, atunci nu prea e loc de orgoliu, nu e constructiv. 

Dacă ţi-aş propune să duci la limită experimentul artistic, cum ar arăta produsul acestui experiment?

D. L.: Nu cred că ar fi un produs uşor de îngurgitat: ar include colaj de obiecte, instalaţii şi colaj uman.

A. C.: Hmm… e o întrebare dificilă, să ne imaginăm totuşi. Dacă aş ajunge la această limită probabil aş ajunge la o desăvârşire a lucrării respective, acel produs final care m-ar copleşi sau aş putea strica lucrarea. Ideile de la care pleci nasc alte idei şi alte idei. Dacă am învăţat ceva în tot acest timp este că e bine să nu ajungi să diluezi mesajul, să nu devii cumva autosuficient. E o graniţă care  poate fi foarte uşor de trecut. Întotdeauna vei vrea să realizezi mai mult, mai bine, să te exprimi mai bine, să te faci înţeles mai bine. S-ar putea la fel de bine să nu fi răspuns la întrebare. În fiecare lucrare las o parte din mine. Probabil limita ar fi să las totul dar nu ştiu dacă m-aş putea descurca cu asta. 

Dacă ar fi să faci un pariu valoros, cu care dintre lucrările tale ai paria? De ce este atât de importantă pentru tine? 

D. L.: E o mirare perpetuă că ceea ce fac (pentru propria plăcere şi dintr-o nevoie organică de a mă exprima) – place şi altora. Aşa, ca un pariu, ar putea include cam orice lucrare de care sunt mulţumit, importanţa ei fiind pur personală (dată de povestea sau sentimentul care m-a mânat să o creez).

Totuşi, o să trec aici mai mult din obişnuinţă, colajul Obiecte Pierdute – fiind primul colaj pe lemn (relevant) pe care l-am făcut şi care reflectă direcţia şi manifestul personal: trăim în era colajului în care totul este refolosit, reciclat, regândit şi reinterpretat.

A. C.: Aş fi ales mai multe, dar trebuie doar una. Păi atunci aş paria pe „The true story of a napalm tree”. Toate lucrările sunt importante pentru mine, toate au o poveste, o parte din mine. În cazul acesta totul a pornit de la o fotografie pe care am făcut-o acum ceva ani când m-am jucat cu un spot de lumină şi o lumânare folosind un timp de expunere lung. Colajul în sine se leagă de acele momente când avem nevoie să căutam înăuntrul nostru, să ne punem întrebări, să ne ascultăm mai bine, să ne privim mai bine, atunci când nu mai ştii cine eşti, când te simţi distrus, când vrei să cauţi. Copacul de napalm reprezintă sinele care creşte şi distruge.

Să facem „un colaj” care să îţi descrie personalitatea: inserează/leagă într-o frază-două elemente din domeniile BeWhere! care te definesc (muzică, film, teatru, carte, artă, locuri (şi localuri), branduri, personalităţi etc.).

D. L.: Deasupra uşii scrie: „Fără de mine nu s-a putut - dovada că sunt, deşi la scara mea – nimicul e uneori totul”.

Iată stau aşteptându-l pe Godot în Gara Lipscani. Zâmbesc a Duminică.

Nichita, Suciu, Hendrix, Brâncuşi şi alţii sunt mai încolo la o bere cu sirop.

„Eu nu creez păsări ci zboruri” spune unul, altul îi răspunde răcnind: „gândirea se face în gură” domnule... eşti o mangafa!

Ba s-avem pardon! mă gândesc:

Nu avem de nimic de pierdut decât totul! Ne îmbrăcăm în oglinzi, suntem călăuze înşelătoare; ne ţine în viaţă doar Pasiunea.

La  RADIOhead cântă – Street Spirit. Alb-negru. Poate că mai bine nu se poate.

Andrei iar s-a tuns. Seamănă cu tipul din Antichrist. Are o pungă plină de Obiecte Pierdute. La TV e un concert dirijat de Celibidache. În Peru.

 Vine chelneriţa:

- Wood be Nice to have a Grolsch!

A. C.: Salut a toi – Berurier Noir (muzică), De veghe în lanul de secară – Salinger, „Maşinăria infernală a infinitului absolut” – colaj de obiecte realizat împreună cu Daniel, Luis Bunuel – regizor, Praga – locuri, Snickers, Lucky Strike – branduri, Charles Bukowski, Soren Kierkegaard, Franz Kafka, Jim Morrison, George Orwell.

La aniversară.... Laudă-te în 50 de cuvinte. Apoi fă-ţi o critică în alte 5.

D. L.: Suntem de doi ani pe baricade, într-un atelier friguros, neîncăpător şi din care tot timpul lipseşte ceva. În ciuda tuturor lucrurilor am reuşit să ne păstrăm coerenţa şi direcţia. Ne-am izolat de realitatea impusă, de televizor, de centrul vechi, de ieşirile în oraş pentru discuţii sterile în care se dezbat starea naţiunii, şi revoluţiile de canapea. Am ales să facem altceva. Ceva al nostru.

Gestionarea proastă a timpului, prioritizări defectuoase, neîncredere in forţele proprii, lipsa de fermitate sunt câteva chestii pe care mi le reproşez.

A. C.: La aniversară.. au trecut 2 ani frumoşi în care am crescut. În care am învăţat să-mi modelez ideile, să lucrez în echipă, să cunosc, să accept, să vizualizez mai bine, să fac faţă provocărilor. Am început să am mai multă încredere în mine. Anul acesta am fost parteneri oficiali ai festivalului „Sergiu Celibidache 100”, ceea ce pentru noi doi, eu şi Daniel, ca artişti, a însemnat enorm de mult. Am trecut la un alt nivel ceea ce pentru mine înseamnă maturitate, încredere. Am învăţat să accept critici privind munca mea ca artist. Să accept modul în care influenţează ea privitorul.

Autocritica este bună. Chiar este bună. Aş vrea să nu mai fiu leneş şi câteodată ignorant. Aş vrea să nu mai fiu repezit, aş vrea să pot lucra mai mult.   

Întrebări „la dublu”

Daniel, dacă ar fi să îi iei tu acest interviu lui Andrei, care ar fi întrebarea cheie pe care i-ai adresa-o? Şi ce crezi că ţi-ar răspunde?

L-aş întreba „Andrei, unde îţi vei petrece veşnicia?” Cred că mi-ar răspunde „în atelier”.

Răspunsul lui Andrei: Mi-am adus aminte de un meniu de pe un site religios unde apărea la întrebarea asta şi un link care avea răspunsul: „pe forum”!  Nu, nu sunt o fire religioasă.  În atelier, acolo mi-aş petrece veşnicia.

Andrei, dacă ar fi să îi iei tu acest interviu lui Daniel, care ar fi întrebarea cheie pe care i-ai adresa-o? Şi ce crezi că ţi-ar răspunde?

Întrebarea ar fi: „Daniel, ce crezi că ar fi zis Iggy Pop dacă ar fi fost de faţă când i-am decorat cabina de concert cu lucrările noastre anul trecut la Peninsula ?”. 

Cred că Daniel ar răspunde: „Well, back in the days”, I would have put this on fire on the stage and dance naked around them”

Răspunsul lui Daniel: What a pair of nice guys !

BIO:

Daniel Loagăr, artist vizual (colajist)
• n. 09.01.1975, Slobozia
• 2010: Expoziţie colectivă – „Romanian Papergirl” (Bucureşti). expoziţie colectivă „Mail Art Exhibition – Altered Postcard” (Stockholm). Prima expoziţie personală „Obiecte Pierdute” (Bucureşti). În decembrie 2010 ia naştere „Atelierul Una Isola muy Hermosa”, schimbat în prezent – Wood be Nice.
• 2011: martie - Videopoemul „Autoportret”, după o poezie de Gabriel Daliș (actor și tehnic adviser), Participare la proiectul „Biblioteca Vie” în calitate de carte vie (creator de colaj).

Andrei Cornea, artist vizual (colajist)
• n. 06.12.1983, Giurgiu
• A urmat cursu­rile Şcolii de Muzică şi Arte Plastice „Victor Karpis”, secţia pictură.
• 1993 - The 9th International Child and Youth Art Exhibition, Hyvinkaa, Finlanda - menţiune, secţia pictură.
• 1996 - The 1st International Art Competition for Children and Youth – Open Doors - premiul I cu distincţie.
• 2006 - Expoziţie de fotografie şi poezie „Prefaţă la viaţă” – expoziţie de grup (colaborare cu Alexandru Gheorghe – fotograf, poeta Livia Ştefan)
• Decembrie 2010 - înfiinţează atelierul Wood be Nice împreună cu Daniel Loagăr.

Proiecte comune

Aprilie 2011 : Expoziţia „WOOD BE NICE” – proiect în colaborare cu 6 artişti fotografi.

Noiembrie 2011: Lansarea volumului „Mitologii Aminate” – de Adrian Suciu. Coperta a fost realizată în cadrul atelierului Wood be Nice de către: Tatiana Volontir (fotografie), Andrei Cornea şi Daniel Loagăr (colaj obiecte).

Aprilie 2012 – Vernisaj reciclare artistică Grolsch.

Mai 2012 – Festivalul Sergiu Celibidache – parteneri principali – expoziţie pe lemn „Fragmente din viaţa lui Sergiu Celibidache”.

Octombrie 2012 – Pop-up Squad Grolsch

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
•