Tudor Chirilă. Exerciţiu de echilibru

Tudor Chirilă dezvăluie din tainele unor Exerciţii de echilibru ale celui „care aleargă către mare” (cântând).

Putem spune că ai debutat ca scriitor... de blog. Nu ţi-a fost teamă de ideea „de carte”?

Nu mi-a fost teamă deloc să public "Exerciţii de echilibru", pentru că eu consider că textele mele sunt mult mai potrivite unei cărţi decât unui blog. Ideea blogului, cel puţin în blogosfera românească, este să scrii texte scurte, raportate la prezent, la persoane publice care sunt populare în căutări pe internet, astfel încât şi blogul tău să fie vizitat, iar majoritatea speră să facă şi un oarece profit cu blogurile lor.

Descriind astfel atmosfera blogosferei româneşti... Te consideri bloger?

Sunt, în măsura în care am un blog unde într-o perioadă am scris aproape zilnic, numai că textele mele uneori ajungeau la patru-cinci pagini de carte, uneori nici nu erau texte potrivite pentru un blog, îmi place să cred că am făcut mai mult literatură. Fiind o persoană publică, am încercat să impun şi să respect un principiu: dreptul la intimitate. Cred că numai ceea ce îi poţi spune unui om în faţă poţi scrie despre el. Să te ascunzi în spatele unui blog, ca să jigneşti un om, să proferezi un limbaj agresiv, ironie ieftină sau umor de doi lei, cum de multe ori văd pe bloguri, nu este deloc în genul meu. Lumea şi-a făcut din internet un teren de joacă al unor conflicte rezolvate verbal. Eu nu vreau să intru în această chestie.

Vorbeai despre dreptul la intimitate şi indiscreţia internetului. Tu ai fost de multe ori personajul unor astfel de atacuri la persoană.

Sunt o persoană publică, se pare că viaţa mea privată interesează un anumit tip de consumator, nici nu mai ştiu care este profilul lui, am senzaţia că foarte multă lume cu pretenţii răsfoieşte tabloide, de la medici, la avocaţi şi de la actori, la ingineri sau mai ştiu eu ce profesii. Nu mă simt confortabil în faţa faptului că mă poate aştepta un fotograf în faţa blocului într-o seară când vin cu prietena mea acasă sau cu un grup de prieteni. Mă deranjează şi mă simt responsabil pentru dreptul la intimitate al partenerului meu. Mi se pare incorect, dar asta este lumea în care trăim. Nivelul limbii române în tabloide este absolut jalnic, cei care scriu acolo contribuie la vandalizarea şi vulgarizarea până la extrem a limbii române.

În celebra Scrisoare către liceeni îndemnai tinerii la lectură. Ce cărţi te-au marcat în adolescenţă?

M-am format sub recomandările de carte ale tatălui meu şi sunt mai mult un om al literaturii ruse. M-au atins puternic nuvelele lui Gogol şi schiţele lui Cehov, pe la 13-14 ani, ele mi-au deschis pofta pentru lectură. Au urmat povestirile lui Puşkin, apoi Tolstoi,Turgheniev, mai târziu, Dostoievski. Cred că suntem datori să-l recitim tot timpul pe Dostoievski. La douăzeci de ani, înţelegi într-un fel Marele Inchizitor­ şi altfel îl citeşti la vârsta de acum. Şi Bulgakov mi-a plăcut foarte mult.

Există, în această literatură despre care povesteşti, personaje pe care ţi-ai dori neapărat să le joci?

Mi-ar plăcea foarte mult să joc Ivan Karamazov (n.r. din Fraţii Karamazov de Dostoievski), îmi doresc să joc Lopahin (n.r. Livada de vişini de Cehov), am o viziune foarte clară despre cum ar putea să fie Lopahin. Am jucat nebunul lui Gogol, din Însemnările unui nebun, care în spectacol a devenit Ferdinand al VIII-lea, regele Spaniei, în regia mamei mele, Iarina Demian. Cred că este personajul pe care îl iubesc cel mai mult.

„Am o viziune foarte clară despre cum ar putea să fie Lopahin”... nu este periculos pentru un actor? Am auzit comentariile unor regizori care se tem să lucreze cu tine tocmai din cauza asta...

Eu zic că există mulţi regizori de teatru care ar trebui să se teamă de ei înşişi, pentru că le lipseşte viziunea. Am lucrat cu regizori importanţi de teatru din România, care nu s-au temut de mine, de la Alexandru Dabija, la Ducu Darie, Alexandru Tocilescu, Iarina Demian, Gelu Colceag, Horaţiu Mălăele... Cred că drumul către un personaj se face împreună cu un regizor. Faptul că am spus că ştiu cum trebuie să fie Lopahin înseamnă că am o propunere, care se poate întâlni cu cea a regizorului sau să se modifice în funcţie de ceea ce vrea el. Cred că un actor trebuie să facă propuneri, nu să fie un simplu executant. Eu am învăţat că din acţiune şi din propuneri se naşte un personaj, nu din contemplare. Când am lucrat cu Gelu Colceag la A douăsprezecea noapte, am descoperit rolul împreună. Îl sunam în fiecare seară, la ora unsprezece, să-l întreb ce crede despre ce propuneam eu în Malvolio. Am descoperit o răguşeală de tip Naşul, pentru o scenă unde trebuia să afişez foarte multă aroganţă. El mi-a zis, „ăsta e personajul” şi, până la urmă, a rămas ideea întregului rol. Cu Malvolio am şi luat un Premiu UNITER.

Ai lucrat mult cu Iarina Demian. Când regizorul e şi mama ta, cum se întâmplă? Se amestecă relaţiile?

Ea este foarte profesionistă şi cred că au avut câteodată de suferit relaţiile noastre inter-umane, mamă-fiu, pentru că atunci când aveam o controversă o mai împingeam dincolo de granița relației regizor-actor. S-a întâmplat de câteva ori și a fost greşeala mea. În rest, a fost o relaţie profesională foarte bună, din care cred că am câştigat amândoi, în mod egal. Mama a avut un actor bun, iar eu, regizorul de care aveam nevoie şi am reuşit să joc roluri pe care poate altcineva nu mi le-ar fi dat. De multe ori, regizorii te distribuie pentru figura ta, nu pentru ceea ce ai putea să faci. Iar eu sunt un bun actor de compoziţie.

Nu ai niciun regret că nu te-ai folosit mai mult ca actor?

Nu cred că am făcut puţin până acum, sunt 14 spectacole în 16 ani. Interviul acesta este un moment foarte bun să spun că aştept propuneri pentru scenă şi că vreau să joc. Şi cred că 2013 va fi un an al teatrului. Eu tot caut texte, George Mihăiţă mi-a propus să fac un rol important la Comedie, joc în continuare în Biloxi Blues şi O lume pe dos, am făcut film anul ăsta şi urmează să mai fac... Ca actor, mă simt în priză.

Ai fost foarte prins cu filmul în ultima vreme, din mai multe ipostaze...

Am un prim draft de scenariu, scris de mine, aştept să găsesc oamenii interesaţi de poveste. Cred că este bun şi interesant, puţin diferit ca subiect faţă de ceea ce se propune acum în filmul românesc. Tocmai am terminat un film în Grecia, unde am jucat rolul şefului unei bande de spărgători din Atena, formată dintr-un grec, un bulgar şi un român. Este o dramă urbană, povestea unei familii suprapusă pe momentul acesta al crizei şi al xenofobiei greceşti în creștere. Am lucrat cu un regizor extraordinar. A fost ca un fel de şcoală, am repetat scene care nu apar în film, doar ca să ne înţelegem personajele. Foarte mişto experienţa. Acum mă pregătesc să încep un film despre care nu pot să vorbesc pentru că nu a fost anunţat încă. Am mai filmat un episod pilot dintr-un serial, alături de actori importanți. Cu asta m-am ocupat anul acesta.

Aţi lansat şi un nou album al trupei Vama...

Păi, ăsta e şi o parte din răspunsul vizavi de teatru... mie mi-a plăcut şi zona asta, a muzicii, care mi-a ocupat mult timp, iar când repeţi la un spectacol, trebuie să i te dedici total. Dar, chiar dacă nu ar fi fost trupa, tot nu sunt adeptul prea multor spectacole pe an. Nu cred că trebuie să ai şase luni să scoţi un spectacol de teatru, dar ai nevoie de două luni pentru a te concentra asupra rolului la care lucrezi.

Când lucrezi la un album, nu este acelaşi fel de concentrare?

La muzică e mai uşor pentru că ceea ce compui rămâne acolo, bătut în cuie, pe bandă. La teatru trebuie să ai continuitate, astăzi găseşti ceva la un personaj, iar dacă mâine nu repeţi ce ai descoperit ieri, totul s-a dus naibii... La muzică, ai scris, ai compus... şi gata, piesa e acolo. Ba e chiar foarte bine să decantezi. Putem să facem o piesă în iunie, s-o ascultăm în iulie şi să ne dăm seama că e o tâmpenie. Sau poți s-o schimbi, s-o definitivezi, dacă îţi mai place. Albumul 2012 s-a născut greu, a durat trei ani, pentru că, la un moment dat, a venit un producător din Anglia, care s-a uitat cu un ochi foarte detaşat, şi noi a trebuit să refacem o mare parte din el. A spus că nu sunt piese catchy, că sunt multe de umplutură. Am renunţat la ele, ne-am reapucat de lucru ca nişte câini, acum piesele stau în picioare şi sunt bine acolo unde sunt.

Îţi este aşa de uşor să renunţi la ceva pentru care ai muncit enorm şi în care credeai la un moment dat?

Sunt un om care cedează foarte uşor în faţa argumentelor. Şi colegii mei de trupă sunt la fel. Pot să mă enervez, este adevărat, dar dacă ai argumente convingătoare, ajung aca­să, mă mai gândesc, iar dacă altcineva are dreptate, renunţ fără probleme. Nu sunt idiot şi nu sunt atât de orbit de orgoliul ar­tis­tului, care nu este dispus sub nicio formă să cedeze. Omul ăsta a făcut o analiză atât de competentă pe anumite piese, încât ne-am gândit bine, şi a trebuit să-i dăm dreptate. Au fost 32 de piese pentru discul 2012 şi au rămas 14.­­

Dacă acum, legat de carte, ţi se întâmplă la fel, oameni în care ai încredere îţi spun că anumite texte sunt de umplutură? Sau apar cronici proaste?

Ce să fac, să mă iau la trântă cu ei? Nu prea fac asta de obicei. Am publicat cartea fiind convins că aceste texte sunt bune şi reprezentative pentru un anumit moment din viaţa mea și au valoare literară. Ele aparţin acestui moment, nu am pretenţia să mă înscriu la Premiile Uniunii Scriitorilor. Dar am pretenţia că am muncit la ele, că mă reprezintă şi că nu am scris o carte pentru că sunt Tudor Chirilă şi pot să mai câştig nişte bani pentru că mi se vinde cartea. Dacă cineva îmi citea textele înainte să le public pe blog, şi mi-ar fi zis că unele sunt proaste, m-aş fi gândit la asta. Dar după ce au fost publicate, pe blog sau în carte, rămân acolo şi gata. Nici la teatru nu mi se pare normal să mai schimbi ceva după ce spectacolul a ieşit la public. Nu-mi plac regizorii care schimbă spectacolele după premieră. Important este să-ţi asumi ce ai făcut până în momentul acela.

Există o generaţie care a crescut, și-a petrecut tinerețea, s-a îndrăgostit... cu muzica voastră. Cum ai descrie ca etapă afectivă albumul 2012? Mie mi se pare puţin spre maturizare, dar nu cu totul, puţin nostalgic, puţin copilăros...

Te referi la generaţia noastră acum. E un paradox aici. Sunt cântece care se adresează generaţiei noastre, cum ar fi Postiubire, Fata în boxeri şi tricoul alb, Faust şi Mefisto. Să dansăm este un cântec young. Mi s-a reproşat că versurile piesei Copilul care aleargă către mare sunt prea profunde pentru radioul generalist. Cred că este un disc pentru generaţia noastră, pentru că nu poţi să scrii decât despre problemele care te macină în prezent. Şi culmea, că aici e paradoxul, îmbrăţişat mai mult de o generaţie foarte tânără. Am sentimentul că toată lumea s-a blazat, a făcut rate la bancă, are familie şi copii, dar a uitat să mai trăiască. Mă gândesc la generaţia care mergea la Vama Veche, care asculta muzică şi care părea că trăieşte, dintr-odată a devenit o masă de oameni prea ocupaţi, cu multe responsabilităţi, s-a transformat în masa corporatistă sau bugetară, apăsate de probleme. Şi nu cred că intrarea asta directă şi dură în viaţă înseamnă să uiţi că trebuie să te bucuri că trăieşti.  E mare păcat.