Thomas Ciulei relansează ”Nebunia capetelor”, documentarul Lenei Constante

"Nebunia capetelor" (Face Mania, coproducţie Germania-România, 1997) o are drept protagonistă pe admirabila Lena Constante (1909-2005), unica supravieţuitoare a lotului Pătrăşcanu. Filmul a primit Premiul Soros pentru Artă Modernă '98, a fost nominalizat la Amnesty International Amsterdam '98 şi difuzat pe canalele ZDF, ARTE, 3 SAT, Phoenix, TVR.

Artista a studiat pictura la Bucureşti şi a devenit cunoscută pentru tapiseriile inspirate de arta populară românească şi apreciate în străinătate, ca şi pentru costumele sale de teatru de păpuşi. A făcut parte din echipele monografice conduse de sociologul Dimitrie Gusti. În anul 1948, a fost arestată de Serviciul Secret de Informaţii şi învinuită de spionaj şi înaltă trădare. Acuzatul principal în acest proces era Lucreţiu Pătrăşcanu, fost ministru al Justiţiei şi membru al PCR. Pătrăşcanu a fost condamnat la moarte, iar Lena Constante – la 12 ani de muncă silnică doar pe baza acuzaţiilor că a făcut parte din anturajul acestuia.

Filmul lui Thomas Ciulei (regizor, monteur şi narator) captează frânturi de memorii din cei 8 ani trăiţi de Lena Constante în singurătate, într-o celulă minusculă, şi modul în care ea a reuşit să îşi păstreze şi potenţeze umanitatea în faţa unui sistem care încerca să îi nege existenţa de-a lungul a 3.000 de zile de foamete cruntă, mizerie extremă, frig, cruzime psihică inumană. Volumul a fost distins cu Premiul ADELF şi Premiul pentru literatură Lucian Blaga, oferit de Academia Română şi a fost tradus în limba engleză (University of California Press, 1995).

“Cuvintele cer timp. Nu pot spune totul dintr-odată. Cum să exprim această spaimă? Mi-ar trebui un cuvânt unic. Un cuvânt de sinteză. Un cuvânt lovitură de ciomag. Un cuvânt lovitură de trăznet… Atâtea cuvinte și nimic nu e spus încă. Cum să spui disperarea? Revolta? Durerea fizică a inimii?”. Secvenţa de deschidere o înfăţişează pe Lena Constante, în camera ei luminată în clar-obscur, citind primele pagini din propria carte, “Evadarea tăcută (3000 de zile singură în închisorile din România)“, cea care a stat de altfel la baza filmului. Extraordinarea expresivitate a chipului brăzdat adânc de ridurile suferinţei acceptate şi înţelese al Lenei Constante, puterea interioară a vocii domină mare parte din film, în prim plan-uri care practic strivesc spectatorul şi îl lasă singur în faţa întrebării adresate la final: “Ce să mai spun?“. Nimic de spus după ce timp, timp de 70 de minute, vezi relatarea hipnotică şi fără lamentare, fără acuze, fără autoflagelare, a luptei continue cu reprezentările răului, de la degradantul tratament fizic la terorismul psihologic, la ameninţările de a fi aruncată în groapa cu şobolani, groaza numărării interminabilelor secunde ale unui zile, a privirii permanente a gardianului suspendată în celula minusculă şi acea “nebunie a capetelor“ care dă titlul filmului, halucinaţiile vizuale pe care ajunge să le aibă în urma epuizării fizice şi psihice.

"Am vrut să-l silesc pe spectator să-şi construiască un spaţiu imaginar, aşa cum a făcut Lena Constante când era în celulă. Pe mine asta m-a interesat foarte mult, cum povesteşte, cum îşi aduce aminte, cum se produce în faţa aparatului de filmat, ce imagine creează despre sine.  Informaţia care vine de la ea e foarte densă, vine ca o avalanşă. Conflictul cel mai mare a fost în interiorul Lenei. Ea ştia de ce o duc în acele locuri (n.r. clădirea Mal Maison – locul unde a fost chinuită elita României, clădirea fostului Tribunal Bucureşti etc). Durerea era implicită şi îşi asuma. Camera ei, în care am filmat-o, este o proiecţie a unei celule chiar şi în libertate. Ea nu mai poate evada niciodată, iar revenirea la închisoare există chiar în libertate. Am încercat să lucrez cu asocierea. Arătând o faţă timp de 70 de minute, imaginaţia spectatorului începe să lucreze. Imaginaţia va fi mereu mai puternică fiindcă nu are limită. Poţi să scapi de tortură dacă ai o lume imaginară, Lena a găsit această evadare şi a avut şi talentul de a exprima acest gând", a explicat Thomas Ciulei în cadrul masterclass-ului de la Sibiu.

După visul întoarcerii acasă, visul libertăţii şi visul hranei ca modalităţi de a scăpa “nebuniei capetelor“, naratoarea aminteşte momentele în care compunea spectacole și recita poezii, numai să își țină vie mintea – (“…făceam, totuși, poezii. Găsisem, în sfârșit, cheia evadării”), înlesnind evadarea minții ca singură formă de supraviețuire – “Corpul meu nu putea să fie decât aici. Eu puteam să fiu oriunde. El nu avea nici măcar loc să-și miște picioarele dureroase. Eu îmi voi face să crească aripi. Aripi de pasăre. Aripi de vânt. Aripi de stele. și am să evadez…”.

Cadrele filmate strâns, minimalist, lăsând spaţiu şi timp de evoluţie vocii, cuvintelor şi prezenţei copleşitoare a Lenei Constante, sunt alternate uneori cu cadre lente în care camera urmăreşte invizibil culoarele închisorii, mormane de uniforme şi cizme, poduri argintii lângă apa reflectată de lună a unui lac sau un survol al mănăstirii Doftana.

Pentru scena cea mai importantă din film, scena eliberării, Thomas Ciulei a optat pentru inserţia unei secvenţe cu travelling pe o distanţă de 30 metri pe şinele Gării de Nord. Momentul eliberării a fost gândit de regizor ca o spargere totală de ritm, lăsând în avanscenă peronul Gării de Nord din momentul filmării (1997), mirarea spontană a oamenilor de pe peron în faţa camerei, copilul intrat în cadru, acel accident fericit care survine nu rareori în timpul unei filmări şi care dă acea doză de conţinut imediat şi chiar simbolic filmului. "După toată claustrofobia şi prim-planurile cu ea, am vrut să sparg puţin lumea ei. Omul trăieşte cu trecutul, mare parte din viaţă e ceea ce a trecut, însă am simţit nevoia să o aduc în prezent, cel al anului filmării, cel al vânzolelii nebune a Gării de Nord a anilor ‘90, cel în care un copil fugit de acasă din Valea Jiului a fost găsit şi recuperat de echipa noastră de filmare”, a adăugat Thomas Ciulei.

În realitate, după eliberare, Lenei i s-a refuzat ani în şir dreptul de a expune în galeriile de artă plastică ale statului, pe motiv că făcuse puşcărie politică şi ”nu are demnitatea de a vinde”. Până în ultima clipă, în 2005, Lena Constante a continuat să lucreze tapiserii şi să salveze, deşi imobilizată la pat şi dependentă de o pensie ridicolă, broderii şi mărturii rare ale folclorului românesc. Nu şi-a dat niciodată în judecată torţionarii şi nici statul român.

La relansarea din această primăvară a cărţii sale, la Editura Humanitas, publicistul şi politologul Ioan Stanomir spunea: „Cantitatea de ură şi de resentiment în natura umană este practic nelimitată, iar lecţia Lenei Constante este că poţi să construieşti ceva extraordinar, unic şi irepetabil din suferinţă. Faptul că ea a gândit în închisoare o piesă de teatru pentru copii, care s-a reprezentat târziu după eliberarea ei, arată că atunci când există puritate, inteligenţă şi caracter într-o fiinţă, suferinţa nu scoate la iveală această zgură a sentimentelor, ci ceea ce omul are mai ales. Din păcate sau din fericire, cazul Lenei Consatante sau al lui Nicolae Steinhardt sunt mai degrabă excepţia. Suferinţa umileşte, suferinţa dezumanizează, suferinţa izolează. Cazul Lenei Constante arată că suferinţa în regimul comunist a fost şi a mamelor, a fiicelor, a soţiilor care au dus pe umerii lor această povară a unei vini care le-a fost atribuită, iar într-o societate a bărbaţilor, cum pe drept cuvânt a fost şi încă mai este societatea românească, femeile rareori au dreptul să vorbească. Norocul nostru ca literatură este că, atunci când femeile vorbesc, ele vorbesc cu timbrul felin al capodoperei, şi astfel noi avem acces la ceva ce devine din ce în ce mai mult istorie şi din ce în ce mai puţin fapt simţit şi înţeles”.

În 2005, Editura ICR a publicat un album dedicat artistei, realizat de Dragoş Tudor, album în care sunt reunite, în premieră, imagini şi texte din şi despre viaţa, creaţia plastică şi scrierile Lenei Constante.

Regizor, producător și director de imagine, Thomas Ciulei a urmat studii de imagine la School of Visual Arts din New York şi film la New York University şi Universitatea de film din München, unde a activat ca lector între 2000 şi 2002. Filmele lui au fost selecționate în numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale, printre care: International Filmfestival Berlin, Rotterdam FF, Museum of Modern Art NY, Cinema dei Popoli Firenze, Dok Leipzig, DocLisboa, Cinéma du réel Paris, Nyon, Kalamata International Film Festival, Ljubljana IFF, Thessaloniki IFF, Dok München.