Silviu Purcărete: „Un spectacol nu se termină niciodată”

Înainte de premiera cu O furtună, după Shakespeare, am avut - tot la Craiova - o discuţie discretă, ca şi artistul, despre teatru şi film. Intrerviu de Cristiana Gavrilă

Sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi artişti români. Lucraţi mult în străină­tate, dar vă întoarceți des în ţară…

Eu sunt român, locuiesc în străinătate din raţiuni economice, nu sunt un exilat. Lucrez în multe locuri, este adevărat, însă ceva mai mult în România, pentru că aici sunt acasă, vorbesc româneşte, mi se pare normal să fie aşa, nici nu pot să-mi imaginez cum ar fi altfel.

Reveniţi în aceleaşi teatre. Cât de importante sunt relaţiile cu echipa?

Relaţiile cu trupa sunt foarte importante... Bineînţeles, mi se întâmplă să ajung şi în locuri mai puţin priete­noase. Este un mare disconfort când lucrez cu o trupă necunoscută şi, în aceste cazuri, încerc să vin cu echipa mea, cu scenograful şi compozitorul cu care am mai lucrat ca să îmi creez, totuşi, un nucleu de colaboratori apropiaţi, să am un punct solid de la care să pornesc. Când eşti invitat într-o instituţie şi lucrezi pe comandă, este important să ai aceste premise.

Vă bucuraţi de un succes enorm, dar daţi senzaţia că nu aveţi voluptatea acestui lucru.

În meseria asta, toată lumea îşi doreşte să aibă succes. Ar fi o ipocrizie să spun că nu mă interesează şi nu mă bucură succesul. Îmi place, dar îmi displace să mă expun succesului, cred că în felul ăsta stau lucrurile pentru mine. Devine foarte grav când îţi pierzi simţul umorului. Orgoliul este problema tuturor artiştilor. Orice am spune, mult din forţa de creaţie a artistului țâşneşte de aici. De multe ori, orgoliul te face de râs dacă nu este controlat, iar altă posibilitate de a-l controla nu ştiu în afară de simţul umorului şi autoironie.

Până la urmă este un raport confortabil cu realitatea...

Tocmai. Şi te scapă puţin de ridicolul la care te expui.

Am promis că nu discutăm despre O furtună. Dar vă rog să-mi spuneţi cum erau celelalte două, pe care le-aţi făcut mai demult. 

Îmi face plăcere să vorbesc despre piesa la care lucrez, dar s-a întâmplat o chestie comică. Am făcut odată acest lucru, tot la Craiova, am dat un interviu pentru caietul-program. Absolut toate comentariile apărute erau despre ce am spus şi nimic despre spectacol. Îi las şi pe cronicari să muncească. Să înjure cu vorbele lor. Viziunile la Furtuna sunt total dife­rite. Este un text atât de bogat şi misterios, încât dacă acum ar trebui să mă mai apuc o dată de el, cred că aş găsi cu totul alte uşi prin care să intru. Este un labirint foarte ciudat. Sunt şi drumuri drepte, şi întortocheate, iar de fiecare dată ajungi în acelaşi loc, însă tot timpul descoperi alte faţete. Te împinge să urmăreşti punctele acestui labirint, ca în jocul acela cu creionul, când urmăreşti nişte puncte şi dai contur unor lucruri.

Când porniţi jocul ăsta cu creionul, ştiţi spre ce vă duce în final?

De obicei, nu ştiu unde ajung. Chiar şi atunci când ştiu ce urmăresc, mă rog, se zice că ai avea un concept despre piesă... niciodată nu prea ştiu cum se termină sau despre ce este vorba în final.

Această Furtună mi s-a părut că poartă ceva din Faust…

Păi este acelaşi om care face spectacolul, este acelaşi actor care joacă Faust şi Prospero. Sunt lucruri apropiate, până la urmă, avem doi magicieni.

V-am văzut la câteva filmări la Undeva la Palilula. Mă întreb de ce nu v-a atras ideea unui spectacol după acest scenariu?

Povestea mi s-a părut din capul locului că e mult mai potrivită într-un film. Are puţin element dramatic, însă este plină de epic şi picaresc. Nu are destulă dramă din care să se facă o piesă de teatru. Am pornit de la poveştile reale ale unui prieten, un medic, care este personajul principal al filmului – Dragoş Serafim. El mi-a spus o grămadă de poveşti din tinereţea lui, dintr-un univers românesc al anilor '60, când poveştile stăteau tot timpul pe trambulina de a pica în fantastic. Chiar am lăsat po­veştile să sară de pe fix. Cineva descrie un univers, nu este expus un univers în mod obiectiv. Poate fi un anume mod de a trăi în România anilor '50 - '60 prin ochii unui tânăr de atunci. Sigur că ar fi putut să fie şi o piesă de teatru sau, poate, un ciclu de spectacole scurte, pornite de la fiecare poveste. Însă dorinţa mea era să fac filmul, a fost greu şi cu întârzieri, dar deja nu mă mai interesează, din punctul meu de vedere, l-am terminat. Sunt foarte subiectiv cu el pentru că nu am vrut nicio clipă să devin regizor de film, am vrut să fac Undeva la Palilula. O să iasă în curând, dar deja nu mai e treaba mea. Eu am DVD-ul acasă, deci am terminat filmul.

Când lucraţi la un spectacol, simţiţi la fel? Când îl consideraţi încheiat?

Niciodată în ziua premierei, întotdeauna cu o zi înainte. Dacă am avut ceva de spus, deja a fost făcut. Cu o zi înainte de premieră, spectacolul e încheiat. Poate că am un soi de boală, altfel nu ştiu cum s-o numesc, care mă face să mă distanţez brutal de spectacolul pe care-l fac. Dacă el există, trăieşte şi are viaţă lungă, mi se mai întâmplă să-l redescopăr după câţiva ani şi, dacă îl uit, întâlnirea este mai duioasă. De fapt, un spectacol nu se termină niciodată, nu ai cum să-l termini, doar îţi expiră timpul acordat pentru el. Când a ajuns la pu­blic, pentru mine a îngheţat. Devine ca o fotografie, se încheie developarea, s-a terminat procesul chimic…

Să nu încheiem cu această imagine plastică despre „fotografia” finală a unui spectacol. Se vor găsi unii care să vă „acuze” că faceţi teatru de imagine…

Păi acum vreo douăzeci de ani circula o vorbă, aşa, ca un fel de înjurătură, la adresa mea... „lăsaţi-l p-ăsta, că face numai teatru de imagine, nu are actori”. Parcă ar fi fost cel mai rău lucru din lume. Sau că folosesc actorii pentru a-mi construi imaginile.

Paradoxal, îmi vin în minte acum câţiva mari actori care au făcut mari roluri în spectacolele dvs.

Se poate, eu ce să vă zic?...

O furtună, după Shakespeare, regia Silviu Purcărete, scenografia Dragoş Buhagiar, muzica Vasile Şirli, cu: Ilie Gheorghe, Sorin Leoveanu. Spectacolul se va juca la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” , pe 27 aprilie, ora 20:00, în cadrul Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova (23 aprilie -3 mai)