Les indes galantes. Sau despre dragoste, cu artă

Muzica lui Rameau este frumoasă, sinceră, pură. Ascultând-o ai impresia că respiri aerul de superioară, detaşată, olimpiană indiferenţă faţă de mizeriile oamenilor. Subiectul e dragostea, sau mai precis căutarea ei, în diverse locuri exotice, pe ţărmuri imaginare, unde nu există frustrare, ură şi niciunul din sentimentele negative cu care ne confruntăm zilnic”, scrie regizorul Andrei Şerban în caietul-program al spectacolului.

Iar o mărturisire mai bună şi mai expresivă a sentimentului pe care îl ai la Indiile galante nu se putea. Acest spectacol frumos pare făcut anume să elibereze, într-o energie ludică şi pământeană, micile ascunzişuri şi marile griji ale vieţii, să decanteze problemele majore (cum ar fi dragostea) în bucuria de nedescris a jocului. Într-un fel de vrajă care te poartă prin mai multe timpuri. Ritmurile te plimbă, deconcertant, printr-o muzică barocă, în care compozitorul Jean-Philippe Rameau a inserat nostalgii, defulări şi refulări de sentimente, apoi a mai adăugat sunete armonioase şi pauze visătoare, sau halucinante, sau orgolioase. Andrei Şerban preia starea de graţie a muzicii şi o transpune într-o poveste infinită a iubirii, o mică istorie în imagini a „chinurilor” nevăzute ale dragostei. Zeiţa tinereţii (Hébé) împunge insistent amorezii să profite de starea lor sublimă. Zeiţa războiului (Bellone) promite cu obrăznicie bărbaţilor faima şi gloria, dar în absenţa dragostei. Zeul Amor fuge, şi îşi reintră în drepturi doar în spaţiile lipsite de reguli şi prejudecăţi, unde oamenii îşi dau voie să alunece în slăbiciuni care i-ar putea face puternici. Acesta este prologul poveştii despre iubire, ce va continua în mai multe episoade. Ce învăluie în muzică Rameau, Andrei Şerban dezvăluie în dans, imagine, emoţie, culoare, zbor, vis şi, uneori, cu intenţie, pe toate la un loc, le transferă în zona parodiei. De aici vine şi sinceritatea poveştii, din privirea implicată şi din umorul relaxat pe care regizorul îl afişează surprinzător, de fiecare dată. Un prolog în nori, cuprins de sensurile mitologice ale iubirii, urmat de secvenţe cu sclava Emilie şi Ostman Paşa, sau prinţesa incaşilor, Phani, şi conchistadorul spaniol Don Carlos, sau amorezii sălbatici din America... Iubirea şi muzica se trăiesc la fel de când este lumea şi pământul, doar culorile îşi schimbă puţin nuanţa, iar costumele... ca şi obiectele, chiar sunt o pată de accent, predispus la sens, în acest spectacol. Ele nu dau voie pateticului să ocupe spaţiul pentru că, ori sunt parte din imagine, ori decorează comicul.

Ce face Andrei Şerban cu Indiile galante? Reface un spectacol de acum câţiva ani, realizat în Franţa, dar se întoarce la operă, în România, şi reîmprospătează genul în-­
tr-un fel care îi încântă pe conservatori şi îi cucereşte pe suspicioşi. Pentru că în balet impune un stil simplu, actual, extrem de modern şi de stilizat (cum vezi doar în afară, asta se comenta la pauză), iar ca formă a spectacolului de operă, schimbă geometria spaţială. Şi corporală. Şi a imaginii, căreia îi aduce un surplus de teatralitate. Iar coregrafia câştigă prin simplitate. Baletul este combinat cu elemente de musical, mişcările devin gesturi fireşti, şi în final, opera câştigă prin apropierea de teatru, recuperându-şi din spectaculos. Iar cei peste o sută de artişti implicaţi în acest spectacol merită o reverenţă. Pentru performanţă şi profesionalism.

Indiile galante, de Jean-Philippe Rameau, un spectacol de Andrei Şerban, scenografia Mariana Drăghici, adaptată de Carmencita Brojboiu, cu Ana Maria Donose, Lucian Dolhăscu, Andreea Chinez, Octavian Dumitru, Diana Bucur, Adrian Ionescu, Daniel Mateianu, Daniela Grăjdeanu, Adrian Ionescu, Jean Kristof Bouton, Opera Naţională Iaşi, 16 decembrie, ora 18:30