Iulian Tănase: Cuvântul cheie: „extraordinar”

Iulian Tănase s-a născut la Moinești, localitatea băcăuană care l-a dat lumii pe Tristan Tzara. L-a cunoscut (și vizitat de vreo patru ori) pe Gellu Naum, la a cărui posteritate avea să contribuie ulterior.

Muza suprarealistă (superrealistă, susține el) l-a căutat și l-a găsit chiar și în timpul stagiului militar (1999-2000), când i-a șoptit la ureche cuvântul magic iubitafizica. Era, desigur, inspirat de „patafizica” lui Alfred Jarry, dar și de melancolia amoroasă tipică vieții cazone. Convins că „dintr-un singur cuvânt se poate naște o lume”, Iulian l-a răsucit pe toate părțile până când a făcut din el „o știință a iubirilor imaginare, o întreagă nebunie”. Așa a apărut volumul omonim, Iubitafizica (2002).

Iubitafizica a fost primită cu simpatie, s-a vândut bine, a fost tradusă și publicată în limba franceză; urmează a se reedita. Mai important este că, în Strigarea lotului 19, de la A(dora) la Z(enobia), „capitolul” introductiv al cărții, apare pentru prima oară numele Adora. Printre cele nouăsprezece iubite închipuite, poetul consemnează o femeie/statuie de argint, al cărei monolog începe astfel:

„Mâinile mele au albit de atâta așteptare și din buricele degetelor a început să-mi curgă lapte.” Or, mergând pe drumul întortocheat al cuvintelor „din a căror forță se pot naște lumi”, în viața lui Iulian Tănase dăm și peste un volum de poezie cu titlul Adora (2009), și peste o fetiță cu ochi albaștri, apărută ulterior. Mai are și un băiețel, mai mic.

M-am întâlnit cu Iulian pe terasa de la MȚR, într-o zi friguroasă de februarie. Cele de mai sus și altele mi le-a povestit cu însuflețire, sărind de la una la alta, întrerupându-se să mai salute pe cineva. Era sigur pe el, stăpân pe termenii pe care îi folosește și obișnuit să vorbească. Însă problema mea dintru început s-a dovedit a fi și problema lui: ce înseamnă, în fond, „experimental”?

„Nu am o definiție, fiindcă nu mă interesează zona teoretică a investi-gațiilor poetice, mă interesează să văd care sunt posibilitățile de investigație poetică,” a hotărât el, ceea ce mi-a adus un mare sentiment de ușurare. A preferat să spună istorii, istoria fiecăreia dintre cărțile sale – douăsprezece publicate, două încă nu – și să facă legături între ele, chiar când părea că sunt de nelegat. Iar aceste legături țin de „o zonă fertilă, pe muchie de cuțit, unde se intersectează alte lucruri – filosofia, poezia, vizualul, textualul ș.a.m.d.”

Recitind transcrierea conversației noastre (cinci pagini), am găsit și un cuvânt cheie: „extraordinar”. Iulian l-a folosit ori de câte ori era copleșit de intensitatea propriilor experiențe literare – în total, de opt ori. Să știți că nici nu e mult!

Să luăm, de pildă, Cucamonga (2011). Cartea rescrie, de fapt, Monadologia lui Leibniz, dar inversând sensurile: „Cea mai bună dintre lumile posibile a ajuns cea mai rea dintre lumile posibile, Dumnezeu se cheamă Demonezeu, monada este demonadă, sunt tot felul de deturnări de genul ăsta. Nu mă pasionează zona demonică a realității sau a vieții, dar am încercat o asemenea deturnare tocmai pentru a se înțelege că e multă poezie în ceva absolut gratuit.”

Absolvent și al Facultății de Filosofie (pe lângă ASE!), Iulian s-a jucat ușor aici. Critica a reacționat, însă, cu prea puțină pasiune, poate și fiindcă „lumea nu e pregătită sau criticii literari nu sunt pregătiți să aibă lecturi din astea extreme”.

Ideea romanului Oase migratoare (2011) i-a venit pe o filieră mult mai concretă. Au existat – încă există – niște oase de vită, trei la număr, pe care le-a pescuit din ciorbă. I s-au părut „foarte frumoase, foarte fine” și le-a păstrat. Le-a plimbat cu el prin țări străine: Germania, Austria, Italia, China… Le-a fotografiat peste tot.

Două dintre ele erau ochii, cel de-al treilea gura unui personaj, dar și personaje separate, fiindcă fotografiile „pentru mine nu erau simple fotografii, nu erau simple imagini, erau niște ființe cu care eu comunicam.” După vreo doi ani de preumblări a venit și ziua când, aflat între două avioane (în aeroportul din Frankfurt, mai exact) a știut ce va scrie. Știa și cum arată finalul. Mai departe a fost o chestiune de perseverență:

„Aveam un copil pe vremea aia, aveam multe joburi, era foarte complicat, nu aveam condiții de scris, dar m-am ținut cu dinții de oase. Altfel n-aș fi scris cartea. Așa s-a născut o lume, din niște oase de vită absolut banale, în aparență. Dar imaginația investește multă forță în niște obiecte.”

Dat fiind că, de curând, Iulian s-a apucat de un al patrulea job și e profesor de
creative writing la un fel de școală populară privată, îl întreb politicos cam ce sfaturi practice le dă cursanților.

Mă liniștește: îi învață „o variantă ortodoxă de scris”, de la care să poată pleca ulterior (dacă poftesc) spre zone mai neconvenționale. Căci, nu-i așa, „nu poți să schimbi sintaxa sau topica unei fraze doar ca să fii foarte experimental, că nu mai înțelege nimeni nimic!”

În buna tradiție a suprarealiștilor români, interlocutorul meu a participat și la tot felul de experiențe/experimente colective. Printre ele: Înainte / după – 52 de apariții transvizuale generate de hazard (împreună cu Gheorghe Rasovszky, Dan Stanciu și Sasha Vlad – 2003), Trusa instalatorului de umbre (împreună cu Dan Stanciu – 2006) sau Moș Crăciun & Co – cel mai rapid roman din lume (53 de autori – 2012).

Asemenea volume presupun o oarecare doză de anonimat: texte și/sau imagini se amestecă, nesemnate, așa că e greu să știi precis cu ce a contribuit fiecare. Culmea este că, în Moș Crăciun & Co (roman despre care Iulian nu vorbește cu prea mare entuziasm) am reușit să-i identific rapid textul, printre celelalte cincizeci și două, nedelimitate în niciun fel. Vă spun și dumneavoastră: este cel cu câinele care transportă droguri în niște oase.

Am recunoscut stilul poetic, dar am tresărit și la temă. Ca specialist în „osteoproză”, admite Iulian, a fost abordat la fix: „m-a sunat Gabriel H. Decuble și m-a întrebat «ți-ar surâde să scrii despre un câine care se plimbă cu un os în gură prin oraș?»”

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul experimentelor între prieteni, când preexistența unor date comune face ca amestecul de stiluri să fie mult mai omogen, iar autorii înșiși ajung să aibă dubii în privința paternității fiecărui fragment. Volumul Înainte / după se deschide chiar cu un citat din André Breton, care vorbește despre „punerea în comun a gândirii”.

Și atunci, îl întreb pe Iulian, cum rămâne cu orgoliul scriitorului? Îmi aruncă o privire care mă face de rușine și mi răspunde: „Da, renunți la orgoliul de a fi doar numele tău pe copertă – până la urmă, nici nu e așa important. Nu numele autorului ar produce un declic în mintea cititorului, ci cartea însăși, ce e în carte contează mai mult decât cine semnează cartea. Oricum, numele noastre sunt foarte relative și e o pură întâmplare că ne numim cutare sau cutare.”

Apropo de cuvinte nesemnate: dacă vă întrebați ce e cu tricoul pe care îl poartă Iulian în fotografia ce însoțește articolul, aflați că este handmade și a fost conceput de soția lui, Ioana Tănase. Ea a ales câte un vers și l-a „ilustrat”, cu broderie, dantelă, aplicații etc. Văzusem deja aceste tricouri pe net (http://poetry-shirt.blogspot.ro), așa că aveam deja un preferat: cel cu „cea mai frumoasă fobie din lume e atunci când te temi de rândunicile care ți-ar putea intra în ochi”.

„A, ăla!,” râde interlocutorul meu, „acolo ideea nici măcar nu îmi aparține”. Reiese că e un citat aproximativ din povestea unei femei ca-re, pe vremea când făcea emisiunea de duminică noaptea la Radio Guerilla, l-a sunat în direct. Era una dintre multele povești pe care le-a aflat în perioada cu pricina. Timp de cinci ani de zile (între 2005-2010), Iulian a vorbit cu tot felul de personaje, a cunoscut oameni bizari. Ba, în 2010, a fă-cut și un festival de poezie polițistă la radio! Festivalul s-a numit „Al Capone” și par-ticipanții au fost răsplătiți cu diplome roz.

Ce îl mai inspiră pe Iulian Tănase? Visele, nu neapărat ale lui (vezi volumul Abisa – 2007). Conversațiile nocturne pe care le-a avut cu Gellu Naum, imediat după ce acesta a murit (Sora exactă – 2003). Cafelele de dimineață, pe care le-a fotografiat, inventariat științific și despre care a scris un poem (Manualul îmblânzitorului de cafele – nepublicat). Jocurile de cuvinte care implică melci – melciclopedia, Melxopotamia (Melciclopedia – nepublicat).

„Până la urmă,” îmi iau inima în dinți și întreb, „ai avut vreun proiect atât de țicnit încât să nu poată fi pus în practică?”

Ezită, neagă, apoi revine și recunoaște că unele idei au o perioadă vegetativă mai lungă… Melciclopedia a zăcut sub formă de sămânță vreo cinci ani, Oasele migratoare cam doi. Și pe urmă își amintește: Orgasme de mașini! Iată o carte încă nescrisă, „despre o revoluție erotică a mașinilor care-și cer dreptul la o sexualitate”.

Dar sigur o să știe într-o zi cum să o facă, de unde să încea-pă. Pentru că, trebuie să fiți de acord cu Iulian Tănase: „nu există idei atât de țicnite încât să nu poată fi scrise! Orice poate fi scris!”

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
•