Sonatele lui Ysaÿe în turneul Stradivarius

Despre cele şase sonate pentru vioară solo ale lui Eugène Ysaÿe alese pentru anul acesta, despre turneu şi pariurile acestuia într-un interviu de Andrei Scarlatti.

Anul trecut ai plecat în turneu cu toate capriciile lui Paganini. Spectacol şi virtuozitate. Care sunt cele mai frumoase amintiri din această peregrinare muzicală?

Mi-ar fi greu să aleg una dintre ele, dar cred că m-aş opri la primul concert, mai ales că era prima dată când prezentam în public programul. Eram la capătul unor luni de pregătire foarte intensă. Fiecare final de concert era o împlinire. Îmi plac lucrurile rotunde care se întregesc cumva. Să cânți cinci sau zece capricii este o performanță, dar să le cânți pe toate 24 este deja ceva rotund şi dincolo de latura tehnică este o muzică extrem de interesantă. Faptul că le-am ţinut în mână pe toate în acest timp şi le-am tratat unitar ca pe o singură piesă foarte mare m-a ajutat să le înţeleg mult mai bine, unul în relaţie cu celelalte. Dintr-odată ajungeau să formeze un tot, decurgeau unul din celălalt, de aceea am insistat să fie un spectacol fără pauză tocmai pentru a putea avea acea gradație neîntreruptă a tensiunii de la primul capriciu până la ultimul şi lucrul acesta a funcționat de fiecare dată, așadar maratonul nu a fost numai pentru mine, ci şi pentru cei din sală. Toţi mergeam împreună, ne metamorfozam împreună cu ajutorul muzicii şi eliberarea supremă venea la capriciul 24, deci fiecare concert a fost o nouă descoperire. Sigur că de-a lungul celor peste 15 concerte, multe dintre ele dublate, am putut experimenta foarte multe lucruri cu muzica şi am avut marea şansă să le pot înregistra la sfârşitul turneului, adică atunci când erau deja rodate şi când era deja o bagatelă să le cânt. Ţin minte şi acum starea în care eram atunci. Ritmul turneului fusese o zi de concert, o zi de pauză şi, când am avut două zile consecutive de pauză, deja simţeam nevoia să intru din nou pe scenă pentru că se aduna o energie inexplicabilă. 

Înregistrarea pe care am făcut-o a fost gândită tocmai pentru a păstra tot mai mult atmosfera şi energia unui concert. Nu am urmărit înregistrare perfectă din punct de vedere tehnic şi am avut mare noroc pentru că inginerul de sunet m-a înţeles exact în ceea ce urmăream şi aşa se face că au fost două seri în care am făcut câte un concert şi o a treia seară în care am verificat câteva locuri şi atâta tot. Deci este cea mai apropiată variantă de live dintre discurile mele şi cu siguranţă cel mai bun disc. Am lucrat pentru prima dată cu un inginer de sunet din străinătate şi, nu doar că era din străinătate, nu doar că-l chema Händel, dar e laureat cu Premiul Grammy şi asta se simte. Eram constant uimit de cât de simplu şi cât de bine pot decurge lucrurile la o înregistrare. Înregistrările sunt de obicei calvarul unui interpret pentru că muzica e secţionată în bucăţele din ce în ce mai mici până când e omorâtă cu totul. Şi de aceea, la final, sunt multe înregistrări de studio care, sigur, sună corect, nu sunt note false, nu sunt note care să nu fie împreună când e vorba de un ansamblu, dar nu au viaţă. E motivul pentru care Celibidache a refuzat să facă înregistrări.

După turneul de anul trecut cu capriciile lui Paganini, urmează în acest an un alt turneu cu cele şase sonate pentru vioară solo ale lui Eugène Ysaÿe, fiecare dedicată unui violonist celebru (Joseph Szigeti, Jacques Thibaud, George Enescu ori Fritz Kreisler). De ce te-ai oprit la ele, mai ales că nu sunt neapărat cele mai cunoscute lucrări pentru publicul de la noi?

Când am făcut anul trecut integrala cu capriciile lui Paganini, am ştiut că anul acesta va fi un punct zero de la care voi porni şi, cum voiam să păstrez tot ce câştigasem anul trecut, lejeritate tehnică de exemplu, alegerea cea mai naturală nu era decât Ysaÿe: un compozitor care îmbină o tehnică pur şi simplu flamboaiantă cu o muzică extrem de pasională. Sonatele acestea sunt destul de tocite, în special sonata a treia, dedicată lui Enescu, dar cred că fiecare dintre ele are o frumuseţe aparte care trebuie cercetată, descrisă şi tocmai această abordare a lor ca un întreg va deschide urechile multora pentru acest gen de muzică.

De ce se cântă atât de rar la noi?

Pentru că sunt foarte grele. Poate chiar mai grele decât Paganini. Ce-mi propun este tocmai să ridic acest văl de pe ochii melomanilor, de pe ochii publicului din sală care, când aude Paganini, se gândește la virtuozitate, când aude Ysaÿe, poate se gândește tot la virtuozitate, or în spatele acestui înveliș de virtuozitate există o muzică foarte profundă şi răscolitoare.

Turneul stă sub semnul obsesiilor. Cum ai ales titlul?

Alegerea titlului a fost foarte simplă: aşa se intitulează prima parte din sonata a doua a lui Ysaÿe, Obsession, şi cred că se potriveşte foarte bine cu ce vrem noi să arătăm în acest spectacol: obsesiile de toate felurile ale unui artist violonist. Obsesii mai vizibile sau obsesii care sunt adânc îngropate, ascunse în noi.

Care ar fi obsesiile cele mai vizibile?

Megalomania, dorinţa de putere, teama de eşec, teama de uitare, teama de decădere. Totul este trecător, inclusiv abilitatea de a cânta la vioară.

O obsesie ar fi şi repetitivul Dies irae din sonata a doua care începe, postmodern, cu un citat din Bach?

Eu simt că acolo este mai degrabă o eliberare, o exorcizare. Citatul din Bach şi Dies irae sunt strâns legate una de cealaltă: Bach şi mânia lui Dumnezeu. Din câte am înţeles eu, contextul în care a compus Ysaÿe această sonată a fost acela al redescoperirii de către violonişti a sonatelor şi partitelor pentru vioară solo de Bach care fuseseră destul de uitate în perioada romantică. Bach nu prezenta interes. La începutul secolului al XX-lea, chiar şi Enescu se plângea că lumea cânta acest preludiu în mi major de Bach ca şi când ar fi un robinet pe care-l lași să curgă fără oprire, deci fără cap şi fără coadă. Era cântat ca o piesă de virtuozitate. Când violonistul vedea o partitură cu şaisprezecimi, îşi imagina că trebuie cântat în viteză. Or, cred că aici, în sonata a doua, e răspunsul lui Ysaÿe la aceste maimuțăreli ale muzicii lui Bach, care e mult mai mult decât o probă de virtuozitate. Enescu însuși spunea că muzica lui Bach trebuie cântată cât mai natural şi cât mai egal, dar în acelaşi timp, trebuie să respire. Mai întâi tu, ca interpret, ai nevoie de timp ca să respiri, apoi ascultătorul are şi el nevoie de timp să respire împreună cu tine. Şi Dies irae cred că reprezintă „pedeapsa” lui Ysaÿe.

Lui Ysaÿe îi plăceau lucrurile foarte spectaculoase şi foarte dramatice şi pentru pentru acest concert visez la nişte sonorități extrem de ample, ca într-o catedrală. Ysaÿe reuşeşte de multe ori să scoată din cele patru corzi ale viorii acorduri de şase apoi de şapte sunete, prin tehnici de superpozare a notelor, deci merge, într-un fel, chiar mai departe decât Paganini, iar mie îmi place foarte mult că merge mai departe pe linia expresivităţii folosindu-se, bineînţeles, cu toată naturaleţea, de tot felul de artificii, de terţe, sexte, decime, octave, dar acestea nu sunt un scop în sine, ci, după părerea mea, sunt folosite pentru a ilustra şi a da consistenţă acestor aglomerări de energie şi eliberare. Aşa văd şi sonata a treia dedicată lui Enescu. Acolo trebuie gândit pe spaţii cât mai ample şi trebuie întotdeauna avut răbdare la acumulări treptate. Se poate crea o tensiune fantastică, altminteri eliberezi lanţul otova şi pierzi esenţa. Fiecare sonată este un fel de portret al câte unei personalităţi şi cred că l-a surprins foarte bine pe Enescu. Introducerea aceea atât de meditativă parcă îl evocă pe Enescu în ultimii lui ani, gârbovit, dar cu un spirit extrem de bătăios şi extrem de viu.

O noutate în actualul turneu este că vei lucra cu doi actori: Ana Pepine şi Paul Cimpoieru.

A fost o idee care s-a cristalizat în timp. Voiam de mai multă vreme să explorez şi lucruri noi, zone neatinse, cu atât mai mult cu cât scena de concert de muzică clasică în România este foarte conservatoare, foarte închistată. Anul trecut am reușit să aducem pe scenă ecranul de proiecții, iar aceste cuceriri ale tehnicii pot ajuta la o mai bună înțelegere a mesajului muzical. Anul acesta avem şi o materializare fizică a ideilor conținute în muzică. Ana şi Paul sunt incredibil de talentați, de flexibili, şi îi admir foarte mult. Mi-am dat seama că urmărim aceleași lucruri când i-am descoperit – graţie unui reportaj făcut de TVR despre montarea unei piese de teatru la capătul Deltei Dunării – într-un sat uitat de lume şi asta m-a lămurit că avem mult mai multe lucruri în comun decât ar fi părut la prima vedere. Spectacolul în sine va fi un spectacol muzical, așadar nu se va transforma într-o piesă de teatru în care eu furnizez partea sonoră. Ei vor fi materializarea ideilor şi fantasmelor lui Ysaÿe, dar muzica va fi regina.

Toate concertele tale sunt cu casa închisă. Oamenii vin pentru Alexandru Tomescu, pentru a auzi un Stradivarius sau pur şi simplu pentru lucrările din program?

Motivele sunt, fireşte, împărţite. Dar cred că pe parcursul timpului cei care sunt atraşi de simpla curiozitate de a vedea un Stradivarius (de a vedea, nu asculta) poate vor descoperi că le place ceea ce aud şi curiozitatea asta pur vizuală şi tactilă va fi la un moment dat satisfăcută. Chiar şi după cinci ani mi se pune întrebarea „Pot să-l ating şi eu?” sau „Pot să mă pozez şi eu cu vioara?” Acei oameni îşi vor da seama că Stradivarius este mai mult decât un obiect cu un preţ exorbitant, vioara în sine poate fi o cheie care îţi poate deschide alte şi alte lumi şi este o cheie care poate fi mânuită în foarte multe feluri, mai bine sau mai rău, şi aici intră în scenă interpretul şi ce reușește el să facă cu acea cheie, ce uşi secrete reuşeşte să deschidă pentru cei din sală. Un spectacol reuşit este acela în care oamenii din sală au uitat că au venit să asculte un Stradivarius sau au uitat că au venit să-l asculte pe Tomescu şi pur şi simplu se bucură. Îi văd după aceea transfigurați, se bucură de muzică pur şi simplu, căci despre asta e vorba. Asta face un spectacol reuşit, fie că este vorba de teatru sau de film.

Bucureştenii au parte de numeroase concerte, însă în provincie lucrurile se mişcă mai greu. Remarci la publicul din ţară o altă reacţie, are ceva diferit?

Nu ştiu ce să zic. Publicul e diferit de la seară la seară şi, chiar dacă ar fi două concerte în aceeaşi sală, cu exact aceiaşi oameni chiar, ei vor fi alţii a doua zi şi vor avea o altă reacţie, o altă stare de spirit. Poate că eu  însumi transmit altceva în seara respectivă, deci pentru mine nu există un public care să poată fi standardizat. Încerc de fiecare dată să stabilesc o legătură cu el. Publicul e diferit, asta e adevărat. Îl simţi: câteodată e mai rece, alteori mai cald, mai atent, mai distrat. Percep publicul ca pe un organism foarte mare. La ultimele concerte au fost foarte mulţi copii şi te asigur că nu e deloc uşor să ai copii de 5-6 ani în primul rând.

Cât este de important snobismul publicului? În mod ideal snobismul ar fi doar o fază, o etapă în formarea gustului, nu?

Nu văd neapărat snobismul ca pe ceva rău. Este o aspiraţie către mai bine care nu este susţinută neapărat de o cultură anterioară. Un snob are şansa de a se transforma în timp într-un adevărat cunoscător. Cred că într-adevăr motivaţiile care-i aduc pe oameni la un concert sunt foarte diverse şi o sală de concert este într-un fel o lume în mic, o radiografie în mic a lumii de zi cu zi. Pe de altă parte, motivele care-i aduc pe oameni în sala de concert sunt diverse: o doamnă vrea să-şi etaleze noua blană sau noul ceas sau noua maşină. Dincolo de motivaţiile diferite ale publicului, cred în forţa muzicii de a metamorfoza oamenii, de a le ridica vălurile de pe ochi, de a face din ei oameni mai buni, chiar fără ca ei să-şi dea seama de asta. Muzica nu utilizează cuvinte, cel puţin nu cea pe care o cânt eu, deci nu se împiedică de noţiuni care să aibă deja nişte sensuri clar delimitate. Muzica vorbeşte direct inimii şi multă lume tocmai se simte datoare să studieze înainte piesa care va fi cântată în seara respectivă, să aibă nişte idei preconcepute.

Nu cred că e neapărat varianta cea mai inspirată. Apreciez cel mai mult plăcerea sinceră şi spontană. Îmi place sau nu-mi place. La urma urmei, despre asta e vorba, e o chestie cu care rezonezi sau nu. Asta e ce îmi place mie la fiecare concert: să reuşesc să fac un fel de acordaj al sensibilităţii tuturor care sunt acolo în sală, să-i aduc pe toţi pe aceeaşi lungime de undă şi, odată ce toată lumea este acolo împreună, abia de atunci încolo începe partea cu adevărat interesantă, şi anume să explorăm. De multe ori am simţit că o oră, o oră şi jumătate este abia un început pentru un concert, exact ca la maraton: primii 20-30 de kilometri nu sunt importanţi, ci acei ultimi 2-3 sunt kilometrii de revelaţie.

Ce te-a ajutat să descoperi la tine vioara asta pe care cânţi deja de cinci ani?

Nu ştiu ce să spun. Pentru mine a fost o revelaţie faptul că dintr-odată am văzut că interpretările mele puteau să sune foarte apropiat de cele ale unor violonişti celebri: găseam acea calitate a sunetului, acea uşurinţă de răspuns a viorii în faţa orchestrei, acea lipsă de stres, pentru că nu te poate acoperi nimeni niciodată. Cu un Stradivarius asta e problema de fapt, mai ales când cânţi într-un cvartet, pentru că sunetul acestei viori se detaşează net deasupra oricărui alt instrument. Şi, ca mânuitor de Stradivarius, trebuie să ştii foarte precis ce şi cum dozezi. Mulţi violonişti aleg această soluţie: să cânte bel canto de la un capăt la altul. Sigur, te poţi îmbăta de frumuseţea propriului tău glas, dar, pe de altă parte,  niciodată n-o să pot uita ce-mi spunea maestrul meu Ştefan Gheorghiu: „E important să ai forţă, dar şi mai important e să ştii când s-o foloseşti.” În niciun caz tot timpul.

Dintre violoniştii acestui moment pe cine admiri în mod special?

Aş dori s-o ascult pe Hilary Hahn, poate chiar la un viitor Festival Enescu. Mi-a plăcut că la o vârstă foarte tânără a făcut un disc cu Bach, cu sonate şi partite, cântate foarte interesant, foarte frumos, altfel decât ceilalţi. Apreciez cel mai mult la un violonist sinceritatea, indiferent că este de azi sau de ieri, indiferent dacă e o idee cu care sunt sau nu de acord. Sinceritatea şi implicarea.

Anul trecut a fost Paganini, anul acesta Ysaÿe. Să ne aşteptăm la Bach pentru anul viitor?

Nu ştiu ce-o să fie la anul, dar la un moment dat o să mă opresc şi la Bach. E o necesitate.

Cum vezi publicul din România peste 20 de ani?

Mi-l imaginez şi mi-l doresc venind relaxat şi deschis la un recital care ar cuprinde sonata pentru vioară solo de Bartók sau sonata pentru vioară solo de Prokofiev sau ceva Schoenberg.

Cu cine ţi-ai dori să cânţi?

Aici o să preiau un răspuns care mi-a plăcut mult şi în care cred: cu cineva mai bun decât mine.

Galerie foto:

• 
•