Poveste de familie între dramatic și ridicol

Despre povești de familie, simțul ridicolului și câteva filme preferate în­tr-o conversație cu Ileana Bîrsan

De ce filmele tale au povești din lumile mici, dezvăluie conflicte la nivel micro, în special familia?

O să-l amintesc pe Radu Cosașu, care cita un proverb african: „Șopârla”, în înțelepciunea ei, nu atacă niciodată leii, atacă muștele”. Cam așa și eu. Nu atac niște subiecte foarte mari, din care nu-nțeleg nimic, mă ocup și eu de chestii mai mici, nu ajung la sensul vieții, răul în lume sau subiecte istorice.

Deci n-ai face niciodată un film despre apocalipsă?

Aș face absolut orice, dacă mi s-ar da bani, dacă ar exista bani privați pentru un proiect. Eu fac tot felul de reclame, de ce n-aș face tot felul de filme, și chiar n-am criterii în alegerea genului.

Dar l-ai face după rețetă, n-ar fi povestea ta, nu?

Nu m-aș strădui eu să scriu filme comerciale, nu văd de ce să mă și chinui pentru ceva ce nu-mi place în mod special, dar dacă un proiect comercial ar apărea gata finanțat, l-aș filma bucuros.

Concluzia este că de filmul de gen nu te prea poți apropia, că e luat deja, și atunci tot timpul vei avea filme pentru public puțin numeros, nișat.

Da, povestea cu eventua­lul film de gen românesc e cam încheiată, nu cred că poți concura cu americanii, cu mașinăria lor de producție, distribuție etc. Dar eu cred că există oameni care gustă filmele europene și, eventual, românești, doar că nu se duc la cinematograf. Odată ajuns la TV, pe DVD și pe rețelele de pe internet, filmul e văzut de mult mai multă lume decât în sălile de cinema. Nu există obișnuința mersului la cinema la publicul care ar putea să guste acest tip de film. Nu știu de ce, pentru că la teatru, de pildă, există un public. Adică, dacă vrei să-ți iei un bilet la o piesă de Andrei Șerban, nu prea găsești. 

Poate arta cinematografului este mai puțin creditată, fiind o artă populară.

Tot Cosașu spunea că asta este o chestiune mai veche, încă din perioada interbelică, intelectualii români nu gustau cinematograful, li se părea ceva neserios. Și probabil că lucrurile s-au transmis așa, deși în anii ’60-’70 părea să existe un interes pentru cinematograful de artă. Toată generația părinților noștri a văzut Blow-Up, Andrei Rubliov sau vreun film de Kurosawa.  

Ai face film documentar?

Am vrut să fac un documentar despre revelionul lui Vanghelie, mi se pare un fenomen care are deja 10 ani și merită documentat. Aș face foarte multe lucruri, dar cumva trebuie să te limitezi. Nu poți să te-arunci în toate. Oricum, mi se pare că am două meserii: una de regizor de film și una de regizor de publicitate.

Câte reclame faci pe an?

În medie, 30. Cam două pe lună. Pregătirea filmării propriu-zise ia cel mai mult timp. 

Nu te plictisești de reclame?

Mă bazez pe citatul din Ecleziastul: „Tot ceea ce mâna ta prinde să săvârșească, fă cu hotărâre, căci în locuința morților în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale”. Așa că încerc să fac totul cu atenție și plăcere, pentru că am observat că, dacă le faci în scârbă, și ele ies prost, și tu te simți prost.

Toată lumea din familia noastră dezvăluie povestea unei familii, afectate de un divorț, în care relația dintre un tată și fiica lui este sabotată de lipsa de comunicare și de iubire, de fapt.  Care este legătura între acest film și scurtmetrajul Alexandra?

Inițial aș fi vrut să păstrez cam toate personajele din Alexandra, dar a durat mult mai mult decât am crezut până am reușit să obținem banii, între timp fetița din film crescuse și am hotărât să schimb și să nu se mai lege de scurtmetraj. Este un divorț în mij­locul poveștii și aici, dar în termeni diferiți. Întotdeauna mi s-a părut că divorțul este o situație care revelează multe lucruri despre oameni. Brusc, într-o situație de acest tip, în care ajungi la un conflict deschis, cad niște bariere. Este aproape de necrezut cum doi oameni care s-au iubit înainte, și-au făcut declarații ajung să se scuipe, să se înjure, să se urască. În plus, mai e ceva care-mi place la conflictele astea de familie. Indiferent de cât de dure ar fi pentru oamenii implicați, dacă privești din afară, au întotdeauna ceva penibil, ceva ridicol, ceva stupid.

De ce ridicolul iese la suprafață? Tu ai un simț al ridicolului foarte evident.

Cred că orice om atent îl are. E un doctor în Unchiul Vanea, care spune: „Am crezut multă vreme că destinul omului este să fie tragic și acum cred că starea naturală a omului este să fie ridicol“. Într-o situație de conflict, brusc, vezi ce zace în oameni, și întotdeauna există un soi de discrepanță între felul în care se văd ei și felul în care sunt percepuți din afară, discrepanță între idealurile declarate și cele reale și cred că această discrepanță creează sentimentul de ridicol.

Scenariul filmului "Toată lumea din familia noastră" este scris în colaborare cu Corina Sabău.

Corina a scris un roman pe care am avut ocazia să-l citesc înainte să apară, Blocul 29, apartamentul 1, și mi s-a părut foarte bun la nivel de detaliu și de observație. Aveam nevoie de cineva care să mă ajute la scenariu, nu atât la nivelul structurii, care îmi era destul de clară, cât la nivelul detaliilor și al unei perspective feminine. Apoi, întreg scenariul l-am revizuit cu Andrei Butică, el fiind și operatorul filmului. Andrei are o ureche foarte bună, simte imediat dacă replicile sună fals și el, de fapt, a colaborat la toate scenariile mele, inclusiv la cele pe care nu le-a filmat.

Din distribuția scurtmetrajului "Alexandra" n-a rămas decât Șerban Pavlu. Cine sunt ceilalți actori?

Fetița de 5, 6 ani este Sofia Nicolaescu și am fost impresionat de ea în momentul în care am găsit-o. Este extrem de inteligentă, cu o ironie specială la vârsta asta și chiar cred că este extraordinară. Este prima dată când joacă. Are niște părinți formidabili, o dată că i-au permis să joace într-un film un pic dificil pentru un copil, cu agresiuni verbale, fizice. Cumva copilul e prins în mijlocul acestui mic infern domestic. Din film mai fac parte Gabriel Spahiu, cu care am mai lucrat și nu vreau să schimb ceva care e deja bun, dar are un rol un pic diferit față de ceea ce face în mod obișnuit, Mihaela Sârbu, cu care de multă vreme am vrut să lucrez, de când am văzut o piesă de teatru, după Neil LaBute, și m-a impresionat foarte mult, dar nu s-a ivit ocazia. Am vrut să fac un film popular, un film de public și în film joacă și Tamara Buciuceanu-Botez, Stela Popescu și Alexandru Arșinel, niște oameni foarte calzi și profesioniști. Mi s-a părut interesant ca personajul (interpretat de Șerban Pavlu) să se tragă din Stela și Arșinel.

Și cu cine seamănă?

Mai mult cu taică-su.