Descendenţii unui cinema clasic

Despre povestea avocatului hawaian și despre culisele aces­tui film, într-un dialog cu actorul George Clooney și regizorul Alexander Payne, realizat de Fox Searchlight, în exclusivitate pentru BeWhere!

Când v-aţi întâlnit prima oară şi cum aţi ajuns să faceţi The Descendants?

Alexander Payne: În 2003, pentru Sideways, dar n-a fost să fie. Destul de greu de spus de ce nu, dar a fost un moment în care nu ne-am potrivit. Însă mi s-a părut că se potriveşte foarte bine în rolul lui Matt King, după înfăţişare chiar ai putea spune că are sânge hawaian.
George Clooney: Filmam The American şi, când am intrat în proiect, eram în cea mai bună formă. Alexander mi-a spus „Ştii, cum arăţi acum… N-o să arăţi aşa când o să facem filmul”.
A.P.: A reuşit să se îngraşe un pic şi să-şi lase părul mai lung.

Citind scenariul, ţi-ai spus despre Matt „Îl recunosc pe acest individ. Pot face acest rol”?

G.C.: Nu sunt sigur niciodată, dar întotdeauna îmi spun că pot încerca. Când am făcut Solaris, i-am scris o scrisoare lui Steven Soderbergh şi i-am spus „Nu ştiu dacă-l pot juca, dar aş vrea să încerc. Dar numai dacă tu crezi că aş putea”. Nu e ceva ce-am mai făcut, este un personaj diferit. M-a interesat foarte tare să explorez zona asta, dar n-o puteam face decât alături de oameni în care cred.

Cum îţi imaginezi personajele pe care le scrii sau le joci?

A.P.: Trebuie să spun că personajele se conturează şi devin din ce în ce mai consistente la casting. Când văd actori spunându-şi replicile, mă gândesc dacă sunt autentici, dacă îi cred. Nu judec felul în care joacă. Ca regizor, rolul numărul unu este să stau în sală tot timpul, să urmăresc filmul în minte şi să mă întreb dacă ceea ce văd este credibil.
G.C.: Îmi doresc să pot spune că am ajuns cu 10 zile înainte de filmări, că am vorbit cu oamenii locului, dar adevărul este că scenariul a acoperit tot ce aveam eu nevoie. În plus, sunt genul de actor care spune „Azi am de lucru şi asta voi face” şi părăsesc platoul când totul e gata. Apoi îmi văd de restul vieţii. Am un buton on/off. Iar regizorul mă ajută cu răspunsuri la întrebările legate de nivelul la care trebuie să joc, tonul pe care ar trebui să-l am. În cazul acestui film, destul de greu de catalogat, sunt bucăţi amuzante în stilul slapstick, de pildă, alergarea în josul străzii, apoi sunt momente foarte delicate pentru care trebuie să găseşti o soluţie astfel încât să nu vezi cum lucrează maşinăria.

Cum aţi descrie personajul lui Matt şi povestea, în general?

G.C.: Cred că este un film despre maturizare, dar individul are 50 de ani. Trebuie să facă faţă tuturor trădărilor pe care le simte – de la cea a soţiei, la copiii, care nu sunt cei mai grozavi, până la faptul că trebuie să gestioneze toate problemele cu pământul şi rudele. Odată cu catastrofa a cărei victimă este soţia lui, totul este aruncat în aer şi deodată trebuie să aibă de-a face cu probleme pe care le-ai fi putut evita în alte circumstanţe.
A.P.: Este un moment cheie, atunci când socrul lui spune „A fost o soţie credincioasă, devotată, merita mai mult”, el ar fi putut contracara, dar n-a făcut-o. Acolo există un moment destul de dramatic, în care se schimbă focusul pe George, momentul în care el este figura centrală. Un mic moment în care personajul se schimbă, creşte, înţelege.

Filmul are de-a face şi cu doliul. Vă amintiţi când aţi conştientizat pentru prima dată ideea de moarte? 

G.C.: În Kentucky, am fost crescut în religia catolică. Moartea e interesantă, este un coşciug deschis, de fapt. Acum cred că e cumva barbar, dar înţeleg ideea de a-i vedea pe morţi. Îmi aduc aminte de unchiul George, de care eram foarte ataşat şi s-a întâmplat ceva care m-a schimbat fundamental. La vremea aceea, aveam 27 de ani, eram într-un show care nu-mi plăcea deloc, eram într-o relaţie care nu funcţiona. Eu îl ţineam de mână în timp ce el spunea încontinuu „Ce irosire, ce irosire…” Avusese o viaţă frumoasă, fusese jucător de basketball, o vedetă, a fost managerul de turnee al mătuşii mele, Rosemary, şi avusese o întâlnire cu Miss America. Îmi amintesc că îl priveam în clipa în care a murit şi într-o secundă n-a mai semănat cu el însuşi. Atunci mi-am spus „N-am să ajung la 68 sau 70 de ani, zăcând şi spunând:  <>”. Am înţeles că viaţa trebuie trăită şi nu îţi poţi permite să te trezeşti spunând „Ar fi trebuit... , aş fi putut...”.

Este o scenă în care Matt îi spune soţiei ce crede. Cum ai cântărit acea emoţie?

G.C.: A fost destul de greu. Eram foarte conştient de prezenţa lui Pattie (Hastie), actriţa care o joacă pe soţia mea, aflată în comă. Eram conştient că trebuie să am grijă să nu ţip, pentru că aş fi putut s-o fac să se mişte. Faptul că ne aflam într-un spital a fost de mare ajutor. Mi-a plăcut ideea că suntem limitaţi de spaţiul camerei, cu multă lume afară, printre care şi cele două fiice, şi totul trebuia să se desfăşoare în secret. De obicei, actorii încearcă să plângă, în situaţii în care oamenii se străduiesc să evite lacrimile. Actorii încearcă să fie furioşi, în situaţii în care oamenii încearcă să nu fie. Când eşti pus în postura de a face tot ce poţi, de cele mai multe ori, să nu faci nimic este cel mai bun lucru pentru un actor.

Citeşte Cronica filmului The Descendants

Galerie foto:

• 
• 
• 
•