„Cultura ar trebui să fie în miezul politicii. Ar ajuta enorm”

Cariera sa este strâns legată de Curtea de Conturi a Franţei,dar crede cu tărie că trebuie să privim cultura ca pe un element indispensabil al bunăstării. Poate tocmai de aceea a acceptat să intre într-un „joc” al întrebărilor cu pretext cultural. 

Întrebările mizează pe o convenție. Toate pornesc de la evenimente culturale, conferințe, „sărbători” la care E. S. Henri Paul a participat, la care a ţinut discursuri, evenimente desfăşurate sub patronajul Ambasadei sau, pur şi simplu, evenimente francofone la Bucureşti.

Paul Morand, L’Européen (expoziţie-colocviu dedicată scriitorului şi ambasadorului francez)
Spuneaţi – în 2009 – în discursul de deschidere a expoziţiei că Paul Morand v-a călăuzit cumva paşii, că l-aţi apreciat ca scriitor şi că i-aţi înţeles, pe parcursul şederii dvs. aici, pasiunea pentru melanjul dintre Orient şi Occident.

Dacă recitiţi cartea pe care a scris-o Paul Morand despre Bucureşti, apărută în 1935, veţi vedea că multe dintre cele descrise seamănă cu Bucureştiul de azi sau, chiar, cu România de azi. Sunt anumite trăsături fundamentale care au rămas aceleaşi. Iar acest amestec între Orient şi Occident rămâne în continuare valabil. E foarte vizibil şi, de altfel, românii îl simt. Asta deoarece sunt români care se simt mai atraşi de Orient şi alţii care se simt mai atraşi de Occident. Este vorba de tropisme diferite. Să luăm exemplul revistei BeWhere!: este clar că vorbim de o orientare spre Occident.

Acest amestec constituie o parte din şarmul şi specificul României şi, în fond, este o calitate. Amestecurile sunt un lucru bun. Pur şi simplu, trebuie să le iei în sensul dinamicii şi forţei lor. Din păcate, de cele mai multe ori, facem din ele o slăbiciune.

Ce-aţi mai regăsit din România lui Morand odată ajuns aici, în 2007? Care este „România dumneavoastră”, acum, la încheierea mandatului?

România nu se poate descrie în câteva cuvinte. E o ţară mare şi complexă. România actuală traversează o criză profundă şi cred că este pe cale să creeze ceva nou. Înainte de toate, România se simte europeană. Apoi, cred că ţine de tineri să-şi creeze un model propriu, care să nu ţină nici de Occident, nici de Orient, ci care să fie cu adevărat al lor.

„Bucarest, la mal aimée ” (expoziţie – semnal de alarmă, la Palatul Kalinderu)

Dacă ar fi să salvaţi măcar o părticică din Bucureşti (o casă, un parc, o stradă), care ar fi acel loc? Cum am putea avea mai multă grijă de acest oraş?

Tocmai! Nu putem salva doar o parte a Bucureştiului şi să lăsăm restul în paragină. Ar trebui creată o formă de protecţie generală. Astăzi, se salvează doar o bucată şi se distruge restul. Nu este bine deloc. De exemplu, în Franţa, avem în anumite oraşe un „secteur sauvegardé” (zonă urbană supusă unor reguli urbanistice speciale, n. trad.). Asta înseamnă că introducem într-o anumită zonă pe care dorim să o conservăm norme care împiedică acțiunile nechibzuite. Acest fapt permite conservarea stilului arhitectonic predominant în partea respectivă de oraş, lăsând-o totuşi să evolueze. Este posibil. Și tocmai asta nu se face la Bucureşti.

Aveţi vreun loc preferat în Bucureşti?

Am multe locuri pe care le prefer în Bucureşti. Nu este vorba doar despre Lipscani. Îmi place să mă plimb prin Cişmigiu, de exemplu. Toate casele din jurul parcului sunt frumoase, însă, din păcate,  sunt destul de deteriorate.

Napoleon al III-lea (expoziţie la MNAR)
Aţi acordat de-a lungul mandatului câteva distincţii unor personalităţi româneşti de excepţie. Avem în acest moment figuri marcante, nume care fac sau vor face istorie?

Îmi place mult de Cristian Pârvulescu, e o persoană care are idei sănătoase despre democraţie şi care ar trebui să joace un rol mai important aici.

Elvira Popescu

Cum se vede cultura română, astăzi, de la Paris?
 

Nu prea se vede. De fapt, nu se vede suficient. Iar asta se întâmplă şi din vina românilor, pentru că, în afara ariei cinematografice, artiştii români nu sunt foarte vizibili în Franţa. Poate că ar fi necesar un mic efort de promovare. Îl ştim, într-o anumită măsură, pe Radu Afrim, de exemplu, care a avut câteva puneri în scenă, mai ales la  Odéon. A mai fost, la un moment dat, o licitaţie de opere de artă la Tajan. Însă nu au fost prea multe manifestări ale artiştilor români. Şi e păcat. E o problemă pe care românii trebuie să o „rezolve”. Şi nu ține doar de aspectul financiar, pentru că nu e necesară o sumă atât de mare. Mai degrabă e nevoie de o organizare bună şi de voinţa de face lucrurile să meargă. Nu e uşor, recunosc, dar e posibil.

Festivalul de film francez / Les films de Cannes à Bucarest

Şi dacă tot am ajuns în lumea cinematografiei, ne puteţi spune care credeţi că vor fi următoarele cadre/secvenţe cinematografice ale „filmului” intitulat (să spunem aşa) „România secolului 21”?
 

După cum bine ştiţi, un film are nevoie de un regizor. Cine ar fi, în acest caz, regizorul? Filmul iese diferit în funcţie de acesta din urmă. Nu există film pe care să îl poată regiza oricine; nu aşa merg lucrurile. Eu nu am cum să fiu regizor de film. Daţi-mi numele unui regizor român şi atunci îmi pot imagina cum vor arăta lucrurile.

Mungiu...

Dacă-l luăm, de exemplu, pe Mungiu, care, de altfel, tocmai face un film. Nu l-am văzut încă, nu ştiu cum va arăta. Dar cred că Mungiu s-ar amuza copios şi ar fi vorba despre alternanţa dintre burlesc şi tragic care se întâmplă zi de zi. E o tradiţie veche și apăsătoare, dar care, în acelaşi timp, te face să îi îndrăgeşti pe români.

„Raoul” – James Thiérrée (spectacol de teatru, dans, pantomimă, circ)

Dacă noi, românii, ar fi să mizăm pe câteva atuuri, pe câteva talente sau pe un melanj de trăsături definitorii pentru a ne pune în valoare, care ar fi acelea?

Sunt multe. România are multe atuuri, iar Bucureştiul este un oraş plin de energie. Toţi artiştii care au venit aici au adorat Bucureştiul. Are o bună energie creatoare. Nu toate oraşele sunt aşa. Mai are şi un şarm real, care stimulează creativitatea. E adevărat că e dificil să faci lucrurile să meargă, să le coordonezi, te cerţi uneori, dar, în acelaşi timp, există un elan benefic. Există ţări unde aceste lucruri sunt mult mai dificile, pentru că sunt foarte rigide. În România, aceasta este una dintre raţiunile pentru care artiştii străini se hotărăsc să rămână. 

Festivalul de modă „Pasarela”

Ne puteţi numi câţiva dintre creatorii români (film, muzică, teatru..., nu doar design) pe care aţi ajuns să îi apreciaţi de-a lungul ultimilor ani?

Sunt destul de mulţi. De pildă, Radu Afrim, pe care l-am menţionat ceva mai sus. În modă ar fi Lena Criveanu, care este foarte bună, sau  Adrian Oianu. Sunt reprezentanţi în toate domeniile. În schimb, în ceea ce privește dansul, cunosc destul de puţine despre noua generație. În muzică, dimpotrivă, sunt foarte mulţi.

Fête de la Musique

Gândindu-ne la specificul acestei sărbători în Franţa, se poate spune ca aţi găsit în România acea „joie de vivre”?
 

În ceea ce priveşte  Fête de la Musique, cred că am putea face mai multe. Am încercat, şi a fost plăcut atunci când au fost concerte în curtea Muzeului Naţional de Artă. Dar trebuie să ne străduim mai tare. Ar trebui ca Primăria să se implice în desfăşurarea evenimentelor: o mare  Fête de la Musique la Bucureşti ar fi excelentă. Asta mi-aş dori. Mai ales că acele evenimente pe care Primăria le organizează în stradă nu sunt extraordinare: cheltuiesc mulţi bani şi obţin efecte minime. Ar fi nevoie de evenimente la care publicul să participe efectiv, să nu rămână pasiv. Cred că ar trebui să animăm din nou acest oraş prin implicarea tinerilor artişti şi creatori. Acum se organizează concerte cu scene mari și cam atât. E vorba despre o anumită lipsă de lejeritate. Asta mi-ar plăcea: mai multă lejeritate şi supleţe în Fête de la Musique.

Revenind la întrebare și la acea „joie de vivre”

Da, bineînţeles. Fête de la Musique a fost inițiată de Jack Lang. Este vorba despre un eveniment care a intrat în oraş într-un mod progresiv: nu a fost de la bun început aşa cum se desfăşoară acum. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul Nopţii Muzeelor, eu am fost cel care am adus evenimentul în Franţa. I-am cerut cuiva să facă un raport despre evenimentele din alte ţări şi mi-a vorbit despre această Noapte a Muzeelor, care exista în Țările de Jos. Apoi am hotărât că trebuie să o facem şi în Franţa.

Am organizat lucrurile pe vremea când lucram la Ministerul Culturii, împotriva părerii curatorilor de muzee. Erau împotrivă pentru că, evident, nu voiau să ţină deschise muzeele noaptea. Însă, dintr-odată, deschise noaptea, muzeele atrăgeau multă lume, pentru că nu e acelaşi lucru să vezi un muzeu noaptea şi să-l vezi ziua. Lucrurile capătă o turnură diferită, poţi avea scenografii diferite şi nu mai ai nici acelaşi public cu cel de duminică, de exemplu. Asta a schimbat mult imaginea muzeului şi a întinerit publicul. E acelaşi lucru cu Fête de la Musique: dacă e organizată într-o manieră foarte suplă, punând laolaltă oameni tineri, cărora le dai mijloacele necesare – în loc să aduci instalaţii greoaie în locuri neinteresante, poţi să schimbi perspectiva oamenilor asupra oraşului şi să-l faci mult mai plăcut  în ochii lor.

Pentru că asta însemnă să faci cultură. Îndeobşte, oamenii cred că a face cultură înseamnă să organizezi expoziţii despre nişte artişti pe care nu îi cunoaşte nimeni. Dimpotrivă, cultura trebuie să le permită oamenilor să trăiască mai bine. Cultura trebuie privită astfel. Cultura este indispensabilă, nu putem trăi fără ea. Mai ales într-o ţară ca România, unde viaţa e mai grea. Cultura ar trebui să fie în miezul politicii. Ar ajuta enorm. De altfel, atunci când aveţi în vedere viaţa din Bucureştiul interbelic – un moment de boom al Bucureştiului –, uitaţi-vă la locul pe care îl ocupa cultura în România atunci: primordial. Este important, chiar în momentul în care oamenii nu se simt bine, să le poţi oferi cultură. Tocmai de aceea sunt foarte mulţumit de modul în care aţi pregătit acest interviu: trebuie să pleci de la cultură, nu să o consideri un lucru secundar.

„Umbre şi lumini. Patru secole de pictură franceză” (expoziţie la MNAR, în 2005, înaintea mandatului dvs.)/ „Pictori români în Bretania” (expoziţie în Franţa, în 2010)

Dacă ar fi să conturaţi un tablou în lumini şi umbre, care sunt iniţiativele culturale franceze cu care va mândriţi? Aveţi vreun regret? Vreun proiect nepus, încă, în practică?

În ceea ce priveşte proiectele, îmi place să vorbesc despre viitor, nu despre trecut. Astfel, vom avea anul acesta o expoziţie simpatică despre Piff. Şi mai e un proiect, sper pentru la anul, care îmi este foarte drag: o expoziţie despre Jean Marais şi filmul francez – o serie de filme. Cred că Jean Marais este binecunoscut aici, poate mai mult chiar decât în Franţa. Știu că a fost în România să facă un film. Am chiar un prieten român care mi-a arătat un autograf de-al lui. E un personaj interesant: sculptor, pictor, actor, chiar poet, în felul lui.

Care ar fi cuvintele care ar putea defini în modul cel mai adecvat şederea dvs. în România?

Sunt foarte mulţumit de şederea în România. Pentru mine, trebuie să recunosc, ar fi ideal să fiu în România şi să nu lucrez nimic, să o contemplu, să citesc ziarele, să mă întâlnesc cu români, să petrec şi, mai ales, să nu fac diplomaţie... Regret foarte tare că trebuie să părăsesc România.