Alexander Morfov: „În fiecare zi trădăm pe cineva”

Aţi mai montat Vizita bătrânei doamne de Dürrenmatt la Moscova, spectacolul de la TNB este o reluare?

Textul este acelaşi, dar aici, la Sala Mare de la Teatrul Naţional, este un alt spaţiu, iar împreună cu Nikola Toromanov am găsit o altă rezolvare scenografică, folosesc altă muzică. Va fi un spectacol destul de diferit faţă de cel de la Moscova. Marea diferenţă vine din distribuţie, mi se pare mai bună cea de aici. Mesajul este acelaşi, pentru că el se găseşte înăuntrul piesei.

Ce vă spune răspicat acest text care vă interesează atât de mult?

M-am întors la acest text pentru că regăsesc anumite probleme acum, spectacolul este foarte dureros chiar pentru zilele acestea, pe care le trăim noi. Cel mai important lucru este să pun întreba­rea dacă, acum, un om sărac poate să rămână un om cinstit. În fiecare zi, suntem tentaţi de ceva sau cu ceva şi, uneori, pare sau chiar este simplu să obţii acel ceva. Ne dăm seama, însă, că de fiecare dată trebuie să plătim.

Este un echilibru, în fond. Toate lucrurile au un preţ.

Dar omul nu vrea să plătească prin el însuşi. În fiecare zi, trădăm pe cineva, cu dorinţa de a obţine ceva mai bun pentru noi. Şi în viaţa mea au fost momente când i-am sacrificat pe alţii ca să obţin lucruri pe care mi le doream. De exemplu, pentru că m-am ocupat de teatru şi am vrut să am un oarecare succes, poate că mi-am trădat părinţii, pe care i-am lăsat singuri. Cumva i-am abandonat, deşi aveam o mamă bolnavă, iar sora mea era într-o stare groaznică. 

Totuşi, există o diferenţă între sacrificiul pe care îl faci ca să-ţi urmezi drumul şi crima din spectacol.

Dar, totuşi, îi sacrifici pe alţii. Le sacrifici timpul tău, disponibilitatea ta. Sigur, ăsta e drumul meu, dar ceea ce s-a întâmplat cu părinţii mei, care, pur şi simplu, nu au rezistat singurătăţii şi absenţei mele, este cumplit. De aceea, cred că înţeleg mecanismul acestor sentimente. De multe ori ne amăgim că există un drum al nostru, o cale… dar preţul pentru el îl plătesc alţii.

Văzându-vă la repetiţii, am avut sentimentul că vreţi să salvaţi umanitatea acestor oameni.

Nu ştiu dacă pot să le salvez umanitatea, dar măcar să-şi spună vinovăţia în vorbe, măcar să strige şi să se simtă vinovaţi. Ceva trebuie să ne pună pe gânduri. Noi ştim foarte bine că distrugem această planetă şi continuăm. Cumpărăm orice tâmpenie inutilă. Distrugem natura, vorbim despre asta, dar nu ne oprim. Ne cumpărăm maşini din ce în ce mai scumpe, ne mândrim cu maşinile noastre, vrem să ne îmbunătăţim viaţa şi statutul. Deşi ştim că toate astea se vor termina într-o bună zi, nu ne putem opri. Aşa se întâmplă şi cu personajele din Vizita bătrânei doamne, ştiu că mai devreme sau mai târziu un om va trebui să moară, dar nu se pot opri să nu-şi dorească să scape de sărăcie, apoi, vor din ce în ce mai mult. Deşi nu ar vrea să-l omoare pe Alfred Ill. Aici stă paradoxul existenţei umane. Noi înţelegem, dar nu ne putem opri.

Există vreo soluţie, vreo speranţă în spectacol sau în viaţa noastră?

Speranţa este că niciodată nu este prea târziu să-ţi pui întrebări şi să conştientizezi, cu toate că în spectacol, singurul care alege calea luminoasă este Alfred, cel care va fi sacrificat, dar înţelege şi se căieşte, ştie că trebuie să accepte şi să-şi primească pedeap­sa unor crime făcute mai demult. Este singurul care a simţit iluminarea, în sens religios, dar, din păcate, pe el îl omoară.

Aţi lucrat în multe locuri. Cum vă adaptaţi acestor experienţe noi, contactul cu oameni pe care abia îi cunoaşteţi? Public, actori…

De fiecare dată, totul începe de la zero, trec prin aceleaşi îndoieli, aceleaşi greutăţi. Am făcut multe spectacole şi, întotdeauna, mă gândesc că ar fi cazul să învăţ să nu mai retrăiesc atâta şi să mă agit ca un elev la şcoală. Singurele diferenţe sunt între spectatori şi între actori. De exemplu, în Occident, actorii mi-au dat senzaţia că vin la serviciu şi după aceea pleacă. Mi-e greu cu ei. Mie îmi place să fiu într-un contact mai apropiat cu cei cu care lucrez.  

Sunteţi şi actor. Vă influenţează acest lucru când alegeţi un text?

Nu eu aleg textul de cele mai multe ori, ci textul mă alege pe mine. În viaţa mea nu am făcut un spectacol care nu se referă absolut la mine. Chiar mi s-a întâmplat să încep un text şi să-l schimb cu un altul. Îmi dau seama că în sufletul meu e cu totul altceva.

Aşa am hotărât să montez Hamlet, începusem ceva commedia dell’ arte, dar în perioada aceea a murit tatăl meu, iar după înmormântare, eram în tren şi mi-am dat seama că nu am nicio legătură cu acest gen. Gândurile mele erau mult mai legate de sufletul tatălui meu şi am înţeles că acolo găsesc un răspuns la întrebările care mă măcinau. La fel am ajuns şi la Don Juan. Lucram alt text şi am avut un accident grav, atunci am realizat că viaţa e scurtă şi se poate termină brusc. Iar tu nu ai apucat nici măcar să-ţi pui întrebările corecte despre ea. Ce va fi după? Cum ai trăit până acum? De ce?

Muzica este foarte importantă când lucraţi. Parcă aţi avea nevoie de un decor sonor…

Ea mă ajută să simt emoţional un text, prin muzică mă apropii altfel, simt mai bine adâncurile unei piese. Până nu-i găsesc tema muzicală, nici nu mă apuc de spectacol, ştiu că nu-mi iese.

Ca artist şi spectator, ce credeţi că trebuie să spună teatrul astăzi?

Fiecare are întrebările lui, de aceea şi teatrul este atât de diferit. Pe mine mă preocupă tema morţii, pe altul îl poate interesa tema sexului. Dar, totuşi, teatrul poate fi un imbold care să ne pună pe gânduri şi să ne facă sensibili şi la soarta altor oameni. Eu caut într-un spectacol talentul şi sinceritatea. Pot să apreciez spectacole mai puţin reuşite, dacă este cinstit totul, pentru mine este mai preţios decât atunci când văd actori sau regizori talentaţi, dar care se prefac şi servesc nişte contexte teatrale, sociale…