Interviu Florin Piersic Jr. - Smoking Gun

...dacă activitatea sa artistică n-ar confirma rezerva față de orice curent de succes sau rețetă cu premii, fie că este vorba de teatru, literatură sau film. Un interviu care vă aduce „dovezile incriminatorii” despre cele mai recente proiecte, opțiunile sale estetice și câțiva oameni care-i fac posibilă lumea pe care o gândește.


De unde ți-a venit ideea din Killing Time?

Am vrut să nu existe nici un dubiu că am plecat de la un clișeu Tarantino, și că am făcut asta cu bună știință, asumat. De fapt, am plecat de la o situație pe care o regăsești într-o mie de alte filme. Meritul lui Tarantino e că a reinventat-o și a devenit creatorul unui nou tip de cinema. Comparația e valabilă până la un punct. La un moment dat, Killing Time abandonează zona “Tarantino de Dâmbovița” și merge într-o altă direcție.

Ești un fan al lui Tarantino?

În nici un caz. Îmi plac niște filme mai vechi de-ale lui, cum ar fi Jackie Brown. Dacă l-aș revedea, nu m-aș plictisi așteptând să apară De Niro și, bineînțeles, bucla temporală de la sfârșit. Mi-e foarte drag filmul, exact așa, cu toate lungimile lui. Dar Tarantino nu-mi place ca persoană, are ceva antipatic care mă ține la distanță. Nu că l-aș cunoaște personal, de pildă, pe Gus van Sant, ale cărui filme îmi plac foarte mult. Nu știu ce fel de om e. La Gus van Sant am simțit niște afinități. Atunci când am văzut prima oară Gerry, au fost situații în care știam exact unde o să bage foarfeca. Și nu pentru că ar fi fost previzibil. Mi-am dat seama foarte repede că sunt pe acceași lungime de undă cu creatorul filmului. Acceași empatie o simt față de Paul Thomas Anderson. Iubesc toate filmele pe care le-a făcut. Și în special Magnolia, la care plâng de fiecare dată. Mai sunt și alții. Steve McQueen, Soderbergh.

Ai face un film ca Magnolia?

Mi-aș dori, dar nu am posibilitatea. Probabil că într-un regim independent o astfel de producție ar dura ani de zile. Dar deja îmi doresc să trec la alt nivel și să mai ies din interioare. Numai că sunt conștient că, oricare ar fi bugetul, echipa va rămâne minimalistă, pentru că mi-e greu să funcționez ca regizor pe un platou de filmare plin de oameni. Am avut ocazia. Am filmat pentru Nimic despre dragoste, acum câțiva ani, dar ulterior am abandonat proiectul. Oricum, la ora asta, ca să merg mai departe, am nevoie de un producător. La Killing Time am avut sprijinul a doi producători independenți, Andrei Crețulescu (Kinosseur Productions) și Dan Burlac (Elefant Films). CNC-ul nu e o variantă plauzibilă. Nu pentru că ar fi vreun război între noi, ci doar pentru că niciun proiect de-al meu n-ar rezona cu instituția asta. Și nu vreau nici să fiu implicat în lupta pentru bani. Îmi convine mai tare ideea unui film independent, fără niciun ajutor de la CNC, pentru că, în ultimă instanță, nimeni nu te poate acuza de faptul că ai făcut o prostie pe bani publici.

De ce ai ales o poveste cu doi asasini plătiți?

Conflictul are o miză puternică. Și se ajunge într-o situație-limită. La început, spectatorul trebuie să se simtă bine. Să se bucure de charisma personajului principal. Să înceapă să se regăsească în reacțiile unui asasin sau ale celuilalt. Să râdă. Să se bucure. Iar de la un moment încolo îmi doresc să-l doară. Asta e tot. Până la urmă, mecanismul e foarte simplu: te fac să râzi, după aia îngheți și, eventual, plângi. E provocator tocmai pentru că e greu de obținut. Dar îl caut în tot ce fac.

Ce ai descoperit legat de tine când ai scris despre crimă? Te-a surprins ceva?

N-am reguli. Orice scriu pleacă de la o joacă. Cu Killing Time am ajuns repede la ultima versiune. E foarte oral, în fond e un film de dialog. Sau mai degrabă monolog. Au fost puține tăieturi. 99% din ce se vede pe ecran e scris pe hârtie. Partea întunecată a poveștii e scrisă în niște condiții mai ciudate, într-un decor mai special. Eram în vacanță și locuiam într-o cameră cu o energie foarte aiurea. Eu nu-s genul ăla de om care verifică zenul sau feng-shui-ul când intră într-un spațiu nou. Dar aici am simțit niște chestii nasoale. Camera avea o fereastră fixă, nu puteam s-o deschid. Mai era o ușă care dădea într-un balcon. Ușa asta se deschidea. Afară se vedea un zid. Foarte aproape, un zid cu iederă. Eram undeva la mare. Mă așteptam să aud zgomot de valuri sau pescăruși, dar era o liniște suspectă. Și nu se vedea decât zidul ăsta, la o distanță de trei metri. În timpul zilei, în cameră, aveam senzația că sunt închis într-o capsulă. Pe balcon, vedeam bucățica aia de curte, dar trebuia să scot capul în afară ca să văd mai mult, să-mi dau seama că nu sunt singur pe lume. Dacă stăteam în ușa balconului, senzația era că sunt izolat, că nu am nicio perspectivă. Hai că am lungit-o cu prezentarea decorului. Fapt e că am stat în cameră și am scris un timp. Apoi a început să se lase seara, așa că m-am mutat pe balcon și am scris în continuare. S-a făcut întuneric beznă, iar eu scriam într-un caiet fără să mai văd nimic. Scriam vreo șapte-opt rânduri pe o singură foaie, sperând că o să reușesc să descifrez mai târziu ce-am scris acolo. M-am prins cumva că locul ăla îmi făcea rău, că era guvernat de o energie neagră, dar nu m-am oprit din scris, am exploatat senzația până la capăt. Când am transcris, mi-am dat seama că găsisem continuarea puternică a poveștii, cea pe care o așteptam. Știam că trebuie să ies din zona soft și să fac să apară partea sinistră.

„Mecanismul e foarte simplu:
te fac să râzi, după aia îngheți și,
eventual, plângi. E provocator
tocmai pentru că e greu de obținut.” 

Ai scris unul dintre personaje avându-l în minte pe Cristian Ioan Gutău.

Am scris rolul special pentru el. Cănd a citit prima oară, nu l-am simțit prea entuziast. Apoi lucrurile s-au schimbat, a început să îmi propună, am discutat. E un actor inteligent. Fără diplomă. La fel ca Laurențiu Bănescu, cu care joc în spectacolul Tom și Jerry. E drept, Bănescu își dorește să joace, pe când Cristi nu e foarte interesat. Cristi a fost de acord să intre în proiectul ăsta doar pentru că are încredere în mine. Cam asta a fost. Nu știu dacă ar fi abordabil, în alte condiții. Eu îmi doresc să ajungă foarte cunoscut după momentul Killing Time, sper ca pentru alți cineaști să devină o sursă de inspirație. Văzând filmul de multe ori, mi-am dat seama că, în locul lui, un actor cu diplomă și foarte experimentat, n-ar fi făcut față.

De ce?

E prea relaxat, prea în elementul lui. Orice actor, mai ales în regimul de filmare a unui cadru care ajunge la 20-25 de minute fără tăieturi, ar fi fost tentat să mai pună în plus câte ceva. El a devenit fascinant fără să facă vreun efort, aparent. De fapt, filmarea n-a fost floare la ureche, dar Cristi a fost foarte prezent, foarte conectat la tot ce se-ntâmpla, și pregătit să rezolve orice fisură cu prezență de spirit și inteligență. Iar relaxarea i-a permis să fie în control.

Dar pentru tine cum a fost, în situația în care ai și jucat, ai și regizat?

Complicat. Avantajul a fost că echipa era mică și oamenii au avut răbdare cu mine. Iar pe actori nu i-am bătut la cap foarte tare. Asta am învățat din munca la Nimic despre dragoste. Să nu bat actorii la cap. Nimic despre dragoste e o poveste cu doar patru personaje. Am pierdut mult timp căutând actorul perfect pentru un anumit rol. Greșeala mea a fost că am vrut să fie compatibil 100% cu ce am scris în scenariu, iar așa ceva nu există, atâta vreme cât n-ai scris pentru cineva anume. Și atunci a apărut paranoia. E momentul ăla în care nu mai ești în stare să pricepi că tu ai scris ceva care pe hârtie e foarte în regulă, dar doar actorul e cel care poate să prefacă literele în ceva viu. Greșeala mea la Nimic despre dragoste e că am avut prea multe repetiții cu actorii. S-a ajuns la suprasaturare. Actorii se mecanizează, se plictisesc de text, iar spontaneitatea începe să scârțâie, începi să vezi cusăturile. Tocmai de-asta, la Killing Time, Cristi a fost actorul ideal. Oricum, sunt convins că el a lucrat și singur, noi doi am avut, practic, doar trei sau patru repetiții până la momentul filmării.
 

Joci acum în spectacolul Tom și Jerry la care probabil ai avut un alt regim de lucru decât la film.

Datorită experienței recente cu Colibri, la Cafe-teatrul Godot, îmi e din ce în ce mai clar că abia după 5-6 reprezentații începi să te liniștești și să te topești mai bine în scheletul foarte solid care a fost creat în repetiții. La Tom și Jerry, dificultatea e că actorii sunt și mașiniști, ei sunt cei care transformă decorul, apoi, imediat, devin personaje. Cred că e cel mai interesant proiect de teatru pe care l-am avut până acum. E un pas înainte. Munca cu Daniel Popa și Laurențiu Bănescu la piesa Colibri, de la teatrul Godot, a fost atât de prețioasă, încât mi-am dat seama că sunt într-un moment bun, în care pot să fac ceva ce mi-am dorit de multă vreme, adică Tom și Jerry.

Ai un film și o piesă de teatru despre doi asasini plătiți, care au avut premiera aproape în același timp. E coincidență?

Da, e ironic. Nu știu cum s-a întâmplat. Când George Ivașcu mi-a propus să montez un al treilea spectacol la Metropolis, i-am spus că pot face Tom și Jerry. O aveam tradusă de acum 12 ani, la ora aia trebuia să joc Jerry. Acum joc Tom pentru că nu mai am vârsta lui Jerry.

Îți pare rău că n-ai apucat să-l joci pe Jerry?

Deloc. Acum 12 ani nu mă gândeam că am să fac regie. Am început regia avându-mă pe mine drept actor-cobai, în Sex Drugs Rock and Roll. Acum 12 ani, știam doar că vreau să-l joc pe Jerry și să găsesc cel mai bun regizor care să monteze piesa. L-am găsit, din punctul meu de vedere era chiar regizorul ideal la ora aia, dar apoi lucrurile s-au blocat iar eu mi-am luat gândul de la proiect. Tom și Jerry rămăsese doar un material excelent, închis într-un sertar. Anul trecut, în noiembrie, când am avut prima lectură, aveam deja în minte cam 80% din tot ce ai văzut pe scenă. Dar cu Laurențiu Bănescu și Paul Ipate am inventat niște lucruri la care nu mă gândisem. Și asta e, de fapt, bucuria acestei meserii. Dacă îl compar pe Bănescu cu DeNiro tânăr, lumea o să zică că exagerez. Nu, nu exagerez. Pot să mă uit la Bănescu și să-l văd pe DeNiro din Taxi Driver, poate mixat cu un pic de Edward Norton în Fight Club. El e profesionistul atent la cele mai mici detalii. Totul e foarte ușor și n-am nevoie să-i explic de două ori, pentru că e mult prea inteligent și prinde imediat, vine în întâmpinare, preia, îmi dă mai mult înapoi. Ce să-mi doresc mai mult de atât? Și astea sunt perfect valabile și pentru Paul Ipate. Hai să las la o parte faptul că Paul e foarte bun, în tot ce face. Eu am văzut foarte rar un om cu atâta bun-simț. E foarte luminos, are o candoare pe care personajul lui Jerry e obligat s-o conțină. Jerry e personajul cu evoluția cea mai spectaculoasă din toată povestea. Ca să facă rolul, Paul a trebuit să exploreze o zonă de răutate, de cruzime. Iar astea sunt însușiri care nu se regăsesc în el, ca om. Mi-a povestit cum s-a certat cu un vecin care i-a ridicat ștergătoarele de la parbriz, a suta oară. De obicei, le lăsa în jos și nu spunea nimic, nu căuta ceartă. Dar, de data asta, s-a dus la el să-i ceară socoteală și a început un exercițiu în care încerca să câștige ceva pentru personaj. Oricum, Paul Ipate e un nume de care o să mai auzi și în filme, nu numai în teatru, e un actor prețios tocmai pentru că știe să facă diferența dintre limbajul teatral și cel cinematografic. Și nu pot să nu-l pomenesc pe Tudor Prodan, scenograful spectacolului. Acum 12 ani era un copil. Așa că e foarte bine că am întârziat cu montarea asta. Tudor e un magician. Exact asta i-am și cerut. Să facă magie. Și nu cred că altcineva ar fi reușit mai bine.

Unde se despart cele două povești cu asasini plătiți?

Killing Time se-ntâmplă în exact 12 ore. Tom și Jerry se întinde pe 7-8 ani. De la o scenă la alta, trece un timp destul de lung, un an, două anotimpuri. Cineva m-a întrebat care e mesajul piesei. (Asta e întrebarea care mă scoate din sărite, în general.) În cazul de față, chiar nu mi-a fost greu să explic cum am perceput eu textul. În fiecare dintre noi doarme un potențial criminal. Nu există niciun om care să nu aibă instinctul ăsta. Dacă cineva ajunge pe teritoriile alea nefaste, e greu să evite pornirea asta. În Tom și Jerry, toate lucrurile astea sunt puse sub lupă, iar transformarea se petrece sub ochii tăi.

Și la film și la teatru ai avut norocul de actori prieteni, camarazi. Cum se întâmplă?

Mi-am dat seama că nu pot lega o idee coerentă atâta vreme cât omul cu care lucrez nu-mi devine aproape familie. Îți investești partenerul cu multă încredere. Dacă lui nu-i pasă de tine, lucrurile nu se leagă. Am nevoie de oameni care înțeleg că n-au cum să fie buni în ceea ce fac dacă nu-și respectă partenerii. Probabil din motivul ăsta proiectele mele durează mult, se poticnesc, cad, se ridică cu greu, unele sunt abandonate. Dar în ultima vreme am avut parte de destule momente bune. Visul meu e să strâng o trupă de zece actori tineri, foarte buni, cu care să fac un spectacol. Doar ca regizor. Dacă reușesc n-o să fie ușor, pentru că actorii ar trebui să stea cu mine câte 12 ore pe zi, cinci zile pe săptămână, timp de o lună. Covrigi și iaurt. Asta-i rețeta succesului. Sper să reușesc să-i adun, la un moment dat. Există, însă, problema acceptării proiectului de către un teatru. Varianta ideală ar fi ca spectacolul să fie preluat de Metropolis, care e un teatru de colaborări.

Când vrei să montezi spectacolul?

E prea devreme să-ți spun, e încă incert. Deocamdată am făcut un casting, am văzut vreo 150 de oameni. Acum sunt vreo 15 actori cu care vreau să lucrez, dar nu vreau să măresc foarte mult echipa, pentru că spectacolul are nevoie de 10. Da, o condiție e să fie foarte buni, dar trebuie să fie și liberi în luna în care urmează să muncim cot la cot. Pe de altă parte, cum îți spuneam mai devreme, un actor poate să fie oricât de talentat, dacă nu e un bun coleg, pe mine nu mă interesează. N-am nevoie de oameni care au ego-ul supradimensionat. Și ăsta e un lucru pe care l-am înțeles în timp. Sunt, de fapt, semințele pe care le-a plantat în mintea mea Simon McBurney. În 1993 am fost la Londra, la un workshop condus de Simon (regizor și actor britanic, N.R.). Atunci n-am înțeles prea bine ce se întâmplă, a fost doar bucurie și atât. El avusese un spectacol la București, pe care nimeni dintre cei care l-au văzut nu cred că l-au uitat, Strada crocodililor. În același an am mers la Londra, neștiind că o să lucrez cu el. Am ajuns acolo și am fost cazat la un cămin studențesc. Când am intrat în camera mea, am găsit o hârtie pe masă. Erau trecute acolo cursurile la care aveam să iau parte. Am descoperit că Simon McBurney era coordonatorul întregului proiect. Eram vreo treizeci de actori tineri, din zece țări. Iar Simon a făcut din noi o familie, în doar două săptămâni. Când s-a terminat, am simțit că în alea două săptămâni am câștigat mai mult decât în cei patru ani de facultate.

Deci, dorința mea pentru acest proiect pare simplă. Dar nu e. Îmi doresc să ajung încă de la premieră acolo unde de obicei n-ai acces decât mai târziu, abia după ce actorii încep să se relaxeze și să se așeze într-o matcă. Normal că pot apărea modificări, transformări și descoperiri, chiar și după o sută de reprezentații cu același spectacol. Dar trebuie să existe un schelet solid, care să-i dea încredere actorului și să-l ajute să se miște fără dificultate, ca parte a unui trup comun. Până la urmă faci parte dintr-un mănunchi de oameni care funcționează împreună. Atunci când unul iese în față și susține un moment, ceilalți îl sprijină. E valabil în orice situație. Dacă ești pe scenă, îți ajuți colegul. Dacă ești în culise, pășești în vârful picioarelor și asculți ce se-ntâmplă, ca să știi care e climatul în care urmează să intri tu însuți pe scenă. Îmi doresc ca tu, spectator, să nu știi care dintre actori ți-a plăcut mai tare. Teatrul e mult mai magic decât filmul. După momentul filmării, filmul rămâne pe mâna tehnologiei. Teatrul e permanent viu. Aceeași poveste capătă dimensiuni nebănuite în fiecare seară.

Ai scris două cărți, iar acum coordonezi un volum de povestiri. De ce vrei să faci colecția Ficțiuni reale?

Pentru că îmi place să citesc povestiri. Și eram curios să văd ce scriu oamenii. Am primit și multe ciudățenii. Dezamăgirea cea mai mare a fost că majoritatea celor care mi-au trimis ceva n-au vrut să respecte niște reguli simple. Povestirile trebuiau scrise la persoana întâi și trebuiau să se petreacă pe parcursul a cel mult câteva ore. Adevăr sau ficțiune, ideea e ca povestea să fie autentică și credibilă.

Câte dintre cele pe care le-ai ales până acum te-au impresionat?

În naivitatea mea, mi-aș fi dorit să adun 100 de povești. Când proiectul s-a încheiat, am selectat 110, dar, după sita finală, au rămas doar 67. O să apară la Humanitas, în septembrie. Și o să beneficieze și de ilustrațiile Ioanei Alexandra Diaconu, cu care am colaborat la Opere cumplite, volumul unu. Ioana e un fel de Dan Perjovschi, mai tânără și mai cu capu-n nori. Ce e mișto e că pot să mă uit zece minute la un desen al ei și să mă tot minunez cum și de unde i-a venit ideea. Ficțiuni reale o să fie o carte pe care o s-o iubești. N-o s-o lași ușor din mână, crede-mă. Cu ocazia acestui proiect, am descoperit vreo 10-15 oameni cu care sper să colaborez și pe viitor.

 

Filmul Killing Time poate fi vizionat la HBO, pe 7 august, la ora 03.50, pe 17 august, la ora 22.45, și pe 22 august, la ora 00.05.

 

În cadrul Festivalului ARTmania, din Sibiu, filmul va fi proiectat pe 11 august, la ora 20.00, la Galeria Habitus.

 

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
•