Francisc Chiuariu: „Am început să lucrez contra propriului ego”

Pierdut între amintirile faimoşilor săi îngeri-copii, care au spart barierele psihologice ale pieţei de artă contemporană românească, şi între umbrele pe care le prinde cu penelul după ce fotografiază întâmplător oameni pe stradă, Francisc Chiuariu se simte la fel de confortabil şi într-un registru de suprarealism sardonic à la Marcel Duchamp. Colecţia sa - intitulată „Reţele” - include, printre altele, o versiune personală a faimosului „Dejun de iarbă”, avându-i ca protagonişti pe Angela Merkel, Sarkozy şi Berlusconi, o oaie clonată românească (Mioriţa românească), o Gioconda cu 7 pinguini, derivată din clasica Albă-ca-zăpada cu 7 pitici. Visul său este să surprindă pe pânză tăcerea, dar şi bucuria privirii.

Expoziția „Teoria cercului” de la Annart Gallery l-a adus pe Francisc Chiuariu în fața publicului bucureștean la sfârșitul anului trecut.

Cum funcţionează instalațiile de tipul acesta, ceea ce vedem în jurul nostru în atelier?

Am făcut un experiment să văd cum se comportă şi am fost foarte bucuros că am reuşit să duc două proiecte ale mele, „Outdoor” şi „Shadows”, într-o finalitate de lightbox pe un material nou, backlit film.

Am pornit de la conceptul de oraş pe care l-am scos dintr-o zonă de alb-negru şi l-am trimis după aceea într-o zonă colorată, vitală, aidoma industriei publicitare de tip outdoor colorate, cu dinamica oraşului. La forma asta rudimentară n-am decât 6 programe, însă la o formă mai avansată se pot face aceste board-uri (n.r. - telecomandă) cu mai multe programe şi mai multe posibilităţi cromatice. Practic e ca un fel de vitraliu contemporan sau tipul de impresionism contemporan, pentru că am layere, pe spate un albastru, pe faţă n-am nimic pentru că pe spate pictez în cernală tipografică, în ulei, însă dacă prin cerneala galbenă trece o lumină albastră noi vedem verde. Asta se întâmpla şi la impresionişti, divizionismul optic. Un domn din Franţa mi-a spus că ar cumpăra tipul ăsta de instalaţie pentru Renault, şi atunci într-un spaţiu mare ar avea o dublă funcţie, poate fi o piesă în sine pusă pe un lightbox foarte bine făcut cu un program vast, se pot obţine pe ideea de lumină şi programele pe care rulează cu lumina se pot face n variaţii. Este o lumină care pleacă galbenă dintr-o parte şi ajunge violetă în cealaltă, după aceea este lumina care picură de sus, sunt toate posibilele combinaţii.

Cât lucraţi în medie la o astfel de instalaţie?

La această instalaţie am lucrat aproape 3 luni şi ceva pentru că identificarea secvenţei pe care am vrut să o pictez mi-a luat ceva timp; după aceea straturile care vin în succesiune, scările dintre straturi necesită mult timp. La final vine pictura pe verso cu cerneluri tipografice unde am o reală neputinţă, sunt ca un orb, nu văd nimic, tot timpul suprafaţa stă sub apă când pictez şi nu pot să fac operaţia de control.

Jumătate din pictură este controlată, jumătate necontrolată. Toate fuziunile astea din spate le-am făcut după ce am înmuiat foarte bine cerneala tipografică şi apoi am inserat albastru şi verde. Asta fiind a doua operaţie, iar cea mai costisitoare ca timp este pictarea cu lumină în spate. Sunt anumite zone, de pildă pe albastru, în anumite intensităţi, care creează tridimensionalitatea datorită faptului că în pictura de ulei este acoperită aproape orice şansă de a vedea.

Este un proces foarte interesant; sunt, însă, la început. La Moscova, în 2011, am expus „Outdoor”, după aceea această piesă în întregime la MNAC şi am expus „Shadows” la Annart Gallery, galeria cu care colaborez pe lângă Cosmin Năsui. A fost un proiect simultan în 3 spaţii importante.

La Bienala de la Moscova oamenii au fost impresionaţi să vadă artă românească şi cu atât mai mult realitate românească. Asta am expus şi la Moscova, am propus o întâlnire între public la Moscova 4, una dintre bienalele mari ale lumii, să se întâlnească nu cu omul pe care îl aude din fel şi fel de informaţii, ci românul care trăieşte realmente zi de zi şi se confruntă şi se transformă şi îşi asumă contemporaneitatea, bine, nu cu rapiditatea vesticilor, dar îşi asumă faptul că trebuie să trăiască într-un alt tip de lume, mult mai rapidă, mult mai competitivă, care te sufocă.

În anumite ipostaze ale proiectului „Outdoor” (34 de lucrări), am avut posibilitatea să văd toate faţetele şi toate păturile sociale, chiar şi în tipul ăsta de studiu, „Outdoor”. Am expus după aceea la Annart „Shadows” unde am adus umbra românească, o extensie a proiectului mare „Outdoor”. Studiind această nouă temă a omului, cu umbra, am ajuns la concluzia că noi, oamenii, suntem mistici. Nu suntem într-un habotnicism religios, dar avem gena asta a misticului.

Este umbra românilor specială?

Umbra românilor nu aş spune că e mai specială, în general oamenii au o materie solară în ei, iar acest lucru se vede. Bine, nu poate fi demonstrat de nimeni, dar susţin că starea de mistic a omului se poate vedea în umbră şi în anumite stări ale umbrei, dacă le urmăreşti. Făcând acest studiu pe umbră şi în continuare voi face acest tip de demers, am ajuns la concluzia că nu întotdeauna avem aceeaşi umbră, aceeaşi stare, aceeaşi culoare. Copiii, de pildă, au în funcţie de dinamica momentului în care sunt surprinşi, cu totul alte umbre fiecare. Oamenii supăraţi, oamenii tereştri au un tip de umbră, oamenii marini au cu totul alt tip de umbră. Eu cred că, dincolo de capacităţile noastre mentale şi de starea de inteligenţă pe care o deţinem şi pe care continuăm să o dezvoltăm, noi oamenii venim dintr-un mare întreg pe acest Pământ. Mă refer la conţinutul spiritual al individului, care înseamnă foarte mult şi fără de care eu personal nu pot concepe omul, nu mă pot concepe pe mine.

Când aţi început să evoluaţi spre această zonă?

Foarte bună întrebare... în 2007, după ce am avut o perioadă de 5-6 ani de zonă abstractă, brusc am ieşit din zona abstractă, când lucram şi în zona decoraţiunilor interioare, ca mulţi alţi artişti. Atunci m-am decis să fac o pauză şi pauza s-a concretizat cu a renunţa de tot. M-am întors definitiv în atelier şi am încercat să lucrez cu omul.

Între '93 şi 2000 au fost îngerii, care au venit în momentul în care am renunţat la perioada abstractă, perioadă în care am avut ceva atacuri la un semi-figurativism îndepărtat, însă îngerul printre oameni a venit după 2007, când m-am întors în atelier. A fost o prelungire a Îngerilor mei. Nu pot să explic de ce anumiţi copii au devenit îngeri, dar eu cred că fiecare copil are un înger, cum şi fiecare adult are câte un înger.

Şi persoanele malefice, tulburate?

Şi ele, există o entitate, o protecţie chiar şi când oamenii sunt malefici, pentru că fac parte tot din umanitate. Nu putem să scoatem oamenii răi şi să lăsăm numai oamenii buni. Pământul este un mare examen şi o mare temă, unii nu-şi fac tema, alţii îşi fac tema sau încearcă să o facă. Pământul, ca orice sursă unde am fost şi suntem la ora actuală, oferă şi lucruri negative şi malefice şi oferă şi lucruri albe, pline de viaţă.

Puteţi să ne explicaţi concret cum simţiţi că un anumit om are o umbră pe care o puteţi folosi artistic?

Eu asta văd, umbra. Am făcut foarte multe fotografii şi după aceea le-am analizat şi am văzut posibilitatea de a mă uita mai atent la umbră. În altă vară m-am uitat mai atent de când soarele a început să intre în rolul lui deplin, înainte de masă e un anumit tip de conţinut al umbrei, la prânz contururile sunt foarte puternice şi atunci consistenţa moleculelor din umbră e, umbra nu e materie. Lucrarea de sus este o lumină de după-amiază, aşa de puternic se prelungea umbra, e în apropierea lacului IOR şi primea din reverbaţiile lacului. Am fost efectiv surprins să văd aceste umbre care vin peste mine ca un fel de apă. Era răceala specifică apei, dar numai în contextul orei 16.30-17.00.

Pentru „Outdoor”, selecţia e foarte grea. Am avut un proiect, am filmat din acelaşi punct şi am făcut fotografii în patru anotimpuri, un an şi ceva. Era un Gregory’s la Unirii cu vitrină la trotuar. De fiecare dată când coboram de la MNAC sau ieşeam de 3-4 ori pe săptămână, captam fotografii. Am avut tot felul de întâmplări, la un moment dat era un târg şi s-au instalat mulţi ţigani cu mese, m-au observat câţiva şi au vrut să-mi ia aparatul, erau nişte bodzguarzi etnici, să le spunem. După un an de zile aveam mii şi mii de fotografii, am început să le selectez şi să extrag stările oraşului.

Ce stări are preponderent Bucureştiul?

Bucureştenii sunt foarte interesanţi în mişcare, piramida socială este în funcţiune şi nu suntem chiar aşa de răi, de oropsiţi de griji, de nasoi, că ăsta e un cuvânt tot al Bucureştiului. N-avem în rucsacurile noastre numai cărămizi grele, avem şi solaritate, avem şi dialog social. Mi-am permis odată să spun că Bucureştiul nu e un oraş mort, un oraş amorf, ci este un oraş la care trage şi începe să funcţioneze turbina lui interioară, motorul lui mare. El nu funcţionează pentru că Occidentul pompează bani neapărat, <hai să-i salvăm>, ci el în sine are această necesitate de a-şi mişca resursele. Nu pentru că Vestul face semne, am fost în Vest şi am văzut conglomerate de capitale cu statut foarte bine aranjat. Aici nu e nimic aranjat, aici totul se mişcă, aici osamenii sunt vii, aici poţi visa, mai poţi cuceri ceva. Dincolo nu mai poţi face nimic. S-a investit foarte mult în tipul ăsta de promovare. De la Bruxelles se lansează nişte coordonate, <trebuie să vă uitaţi înspre România anul ăsta, Ungaria sau Bulgaria. Pe banii ăştia vă uitaţi după aceea în direcţia aia>. Pleacă armatele de oameni şi execută. <Avem un loc, o fisură, pentru opera nu ştiu care, pentru secţiunea de film, secţiunea de arte vizuale din Europa de Est>. Şi se strecoară un om. Este pompat, este susţinut, intră într-un circuit. Bineînţeles că este vorba şi de valoare, oameni care luptă. Asta e Europa, însă Bucureştiul are propria lui inimă, ceea ce nu pot spune despre toată România, pentru că sincer nici nu mai ştiu care este starea de spirit. Am fost recent în Sibiu, am expus în „Essence of royalty”, şi mi s-a părut sărac. Eu sunt din Avrig, iubesc Sibiul, dar mi s-a părut un burg. Or eu n-aş vrea să văd din Sibiu un burg, Sibiul avea o dinamică a lui. Acum au început să-l facă să semene a Austria sau Germania, altceva nu ne mai trebuie nimic, doar turism. N-am nimic împotrivă, dar cred că Sibiul era un oraş mai special decât un burg german.

Face parte din globalizare...

Eu prefer să-mi spun părerile despre globalizare, care are multe laturi negative. În colecţia mea „Reţele” sunt multe părţi negative şi părţi pozitive. Este Mioriţa noastră care s-a dus pe apa sâmbetei, a ajuns Mioriţa ca şi porcul nostru bun. Nu sunt un carnivor, însă porcul nostru a ajuns să fie înlocuit, băieţii mei trăiesc la ţară, eu însumi m-am născut la sat, şi nu mai pot să crească porci, ei creşteau 3-4 porci, în sat era o reverberaţie cu târgurile de animale, târguri de cai, acum s-a terminat totul. Ciobănismul şi toate poveştile astea frumoase funcţionează acum era de aşteptat ca o companie, mai nou s-a spus că nu mai vrem oaia din România. Atât simbolul cât şi susţinerea lui populară sunt zdruncinate de tipul ăsta de globalizare. Simbolurile noastre au degenerat pe lângă noi, ar trebui doar să le reactualizăm puţin, să ni le asumăm.

Să le readucem la românism?

Eu nu folosesc românismul, nu m-a interesat niciodată asta. Sunt în lume şi chiar dacă sunt român nu fac un mare tărăboi, şi nici că am trăit într-o ţară comunistă, pentru că de Revoluţie am fost pe străzi, era să fiu şi împuşcat, am prins 17-18-20 decembrie pe străzi. După ce s-a terminat m-a durut foarte mult şi nu vreau să mai vând comunism dincolo. Nu vreau să îmi amintesc pentru că mă doare, iar faptul că mă doare e o treabă pe care consider că o las în istorie şi întorc spatele unor dezastre care au fost pe aici şi prin alte zone ale blocului comunist. Eu, dacă nu mă uit la ziua de mâine, sunt pierdut. Românii trebuie să se uite înspre mâine. Dacă stau cu spatele şi se uită înspre mâine, iar cu faţa se uită înspre ieri, e cam zero, e practic imposibil să fim conştienţi că noi, de 20 de ani, ar cam trebui să ne uităm înspre mâine.

Arta contribuie mult în anticiparea zilei de mâine...

De acord, arta are un cuvânt de spus în acest sens, numai că e mai greu accesibilă ca putere de cumpărare, ca percepţie şi la noi lipseşte şi educaţia estetică. Trebuie extinse platformele de creaţie şi trebuie accesate din ce în ce mai mult; dacă atragem publicul asta e problema noastră, a artiştilor. Eu încerc să le spun celor din breasla din care fac parte, dar a se face cu forţa cultură nu e posibil. Dacă nu iubeşti cultura nu o iubeşti. E posibil, la un moment dat, să te întâlneşti uşor-uşor înspre plăcerea de a vedea un film, o piesă de teatru, a te duce să vezi o expoziţie la MNAC, evenimente la galerii private, a te cultiva în zonele alternative, coregrafii, artă video. Bucureştiul are mari probleme cu culturile periferice, periferia nu are nevoie, după părerea mea, de asemenea evenimente, ci doar în momentul în care se suprasaturează de subcultură sau cultura periferică va trece înspre zona de cultură de centru. Mulţi trec prin centru, văd afişe, o trupă mare vine să concerteze, dar în acelaşi timp şi Salam concertează lângă, sunt una lângă alta. Puterea de a convinge prin aceste evenimente şi cât de mult reuşesc ele să atragă, sau mă duc să conving pe cineva teoretic sau să-i fac programul, toate astea sunt discutabile, rămân doar foarte puţini interesaţi de cultură, 10% maxim, restul renunţă. E un proces à la longue.

Dar se observă unele progrese, cel puţin în ultimii ani.

Se observă progrese mult mai mari, am văzut oameni care nu vroiau să audă, se duceau la crâşmă, la un meci de fotbal, şi simţeau plăcerea întregii vieţi. La un moment dat i-am văzut în alte contexte şi nu mi-a venit să cred. Am zis <se poate ca de la formele cele mai înverşunate (n.r. - de entertainment) să simtă nevoia să vadă altceva>. Probabil ori au ieşit în Vest uşor, ori au venit din Vest cunoştinţe de-ale lor şi le-au sugerat <uite interiorul casei tale, punem o relaţie de compoziţie, de cromatică>. Oamenii au început să fie atraşi de tipul ăsta de ţinută, de stil de viaţă.

Care este povestea recordurilor dvs. personale de preţ? Un tablou al dvs. a „spart” piaţa contemporană românească.

Primul record personal a fost „Îngerul cu ţigară”, 5.500 Euro, a fost foarte interesant, până atunci n-a mai fost nici un artist contemporan cu un asemenea preţ, îngerul a creat un precedent. După aceea am mai vândut la preţul ăsta, tot la Artmark, dar cred că a fost treaba îngerului, nu a mea (zâmbeşte). Cine a ţinut să-l achiziţioneze este din zona artei.

Ce preţuri au lucrările din ultima dvs. expoziţie (n.r. – “Teoria cercului”, deschisă publicului în perioada octombrie – noiembrie la Annart Gallery)?

Lucrările mari sunt între 6.500 Euro cea mai mare şi 5.000 Euro, 1.800 Euro pânzele mai mici.

V-a cerut cineva până acum să realizaţi vreun duplicat al unei lucrări a dvs.?

Da, dar nu fac duplicate. Nu e superstiţie dar nu pot, nu simt. Am încercat odată, înainte de 2007, o variantă mică a unei picturi abstracte, cineva m-a rugat mult, m-am chinuit, m-am chinuit, n-a ieşit. Mi-am dat seama că omor filiera cu lucrarea aia.

Ce părere aveţi despre Şcoala de la Cluj?

Eu i-am urmărit, e un nucleu acolo şi se munceşte foarte mult. E foarte bine, când vezi că un anumit tip de demers, chiar dacă e Fabrica de pensule adunată în jurul Plan B-ului care a demarat acest lucru, nu este decât de învăţat foarte mult de la ei. Nu trebuie făcut la fel, dar trebuie să învăţăm ce înseamnă să fim constanţi. Contează mult şi promovarea a la longue, cum de altfel au început să facă şi galeriile din Bucureşti, cel puţin pot să vorbesc de Annart care face o promovare susţinută, de Cosmin Năsui, Diana Dochia, Hart Popescu, Ivan, lucrul ăsta face bine pentru că are înainte un vârf de săgeată care este Plan B-ul. E la mare distanţă, dar e bine că văzând ne trage după el. Plan B-ul sau unde apare Adrian Ghenie sau Mircea Suciu, Şerban Savu, Emil Comşa, Victor Man. Cum zicea dl. Dan Perjovschi, e foarte mişto că apare România, e un artist din România. Este capital de imagine, este capital de credibilitate.

De ce nu v-aţi stabilit în străinătate, ca Ghenie sau Mircea Cantor?

Aş fi putut să rămân, dar treaba mea e să lucrez aici şi să expun în Vest. În '96 am avut o idee să mă stabilesc în Italia. Am stat şi m-am gândit că e OK, însă n-am pământul în care să-mi înfig rădăcinile bun. Este puţin o parabolă sau o comparaţie cu o plantă. Mi-am zis aşa: pământul în care să-mi înfig rădăcinile este totuşi aici şi fructele pe care le port eu, cum un copac creşte, fructele, produsul propriu-zis să plece dincolo. Aşa simt şi acum. Nu am această nevoie, cum am văzut în Londra, să mă duc să lucrez 2-3 luni, am văzut ateliere care sunt plătibile pe o lună, o săptămână, după aceea laşi lucrările undeva, la un Art butic sau galerie şi te întorci în ţara ta. Sau în alt oraş sau te duci din nou în Londra la anul...

Dacă aţi avea foarte foarte mulţi bani, ce lucrări v-aţi dori să puteţi achiziţiona? Francis Bacon (n.r. – pictorul cel mai scump vândut în licitaţiile internaţionale)?

Şi Francis Bacon, dar am văzut o lucrare a lui Lucien Freud în Liverpool şi am avut un real şoc. Eu am mai văzut Freud şi în Londra, e o lucrare de început a sa şi mi-am zis că aş cumpăra un Lucien Freud. Tocmai mă uitam recent, eram anul trecut cu Cosmin (n.r. – Năsui) la Paris, la Louis Vuitton la fundaţie, jos era Yayoi Kusama, o artistă japoneză care este fronter la Louis Vuitton şi am văzut-o ca o figură din ceară, o figurină cu tentacule mari galbene, şi m-am speriat de ea. După aceea am urmărit-o şi aşa arată şi ea. Da, aş cumpăra şi o lucrare de Kusama, această mare artistă japoneză. Dacă ar fi mulţi bani, Ghenie ar fi unul dintre ei, Perjovschi, un Dumitru Gorzo, un Victor Man. Poate să fie şi Alexandru Rădvan şi un Valeriu Mladin dacă mi-aş permite. Sunt foarte mulţi artişti, eu nu am doar unul, îmi plac anumiţi artişti, îmi plac pe perioade diverse, fiziologia firii mele este să fiu în mişcare, nu sunt pe un singur artist.

Într-o carte de interviuri apărută şi la noi, Francis Bacon spunea că visul său ca artist este să facă cel mai bun tablou al strigătului uman. Visul dvs. personal ca artist care este?

Aş vrea să fac lucrarea care să fie cea mai tăcută şi cu mesajul cel mai pozitiv, o lucrare, o fotografie, un film, o instalaţie, un performance şi chiar o pictură, dar să văd în ochii celui care se uită plăcerea de a vedea, plăcerea de a se uita la ceva, deschiderea. Să văd cum faţa lui efectiv primeşte acest tip de bucurie de a vedea o imagine în faţă. Pentru oameni este ca şi cum ceva se întâmplă, când se întâmplă ca faţa să transmită că a văzut ceva în faţa ochilor şi a făcut plăcere ochiului fiinţei lui, nu-ţi mai trebuie nimic după aceea.

Adică acum aţi început să urmăriţi reacţiile de pe feţele oamenilor care se uită la tablourile dvs.?

Da, am început să le urmăresc. Nu mi-a venit să cred, am văzut persoane cărora au început să le sclipească ochii la o imagine. Înseamnă că acolo s-a întâmplat o comunicare, că sentimentul şi conţinutul emoţional al lucrării au avut emoţia pe care a captat-o omul. Vă daţi seama? Un obiect neînsufleţit emoţionează o fiinţă însufleţită, e o treabă. Înseamnă că poate emite emoţie, dar şi idee. Lumea leagă emoţia cu ideea, unde e emoţie e şi idee, în pictura abstractă în mod special.

Tot Francis Bacon spunea, în cartea de interviuri amintită, că “arta abstractă are atât de mare succes fiindcă nu comportă prea multă cruzime“, asta pornind de la afirmaţia poetului T. S. Eliot, conform căreia “rasa umană nu poate suporta prea multă realitate”. Credeţi că arta abstractă răspunde nevoii omului de comoditate, de retragere din faţa realităţii şi a cruzimii?

Îmi place Eliot că se preocupă frecvent de moarte. Da, s-ar putea ca arta abstractă să fie fondul de comoditate de care are nevoie societatea în perioadele astea istorice când cruzimea vine şi pe ţeava de la apă rece. Uitaţi, în momentul când ai pus piciorul afară din casă, ai închis uşa cu cheia, deja e un asalt, o cruzime a şoferului care te poate trimite direct în cimitir, a unuia care trece repede pe lângă tine, a contractorului care te angajează, a timpului, a telefonului, a spaţiului care e agresant. Peste tot e agresiune. Maxima este reală şi va fi reală, cu toate că eu nu sunt de aceeaşi părere, eu vin din altă sursă decât Bacon. Legat de Bacon, am avut o chestie foarte interesantă cu al său “Inocenţiu al 10-lea”, eu am atins această operă pentru că în 1996 l-am cunoscut pe Principele Dorian Pamfili din Roma, în a cărui posesie este lucrarea, este într-o alveolă, faţa este lucrarea cardinalului de Velasquez şi în partea stângă este un bust. Lumea nu ştie că Filip l-a rugat pe portar, a dat cordonul la o parte şi a dezactivat alarma, iar eu am atins lucrarea. Dl. Adrian Guţă, şeful de la Istoria şi Teoria Artei de la UARTE, mi-a spus că Bacon niciodată n-a vrut să-l vadă în original pe Inocenţiu. Bacon l-a pictat de a înnebunit, dar i-a fost teamă să se apropie vreodată să vadă originalul, din Anglia în Italia.

Şi pe dvs. v-a inspirat „Inocenţiul“ lui Bacon...

Da, lucrarea mea „My name is John” a fost ca o premoniţie, Obama după aceea a fost ales. E o trimitere la Sfântul Ioan sau un nume prezumtiv al unui nou lider de scară mondială.

Şi reinterpretarea dvs. ironică a „Dejunului pe iarbă” (n.r. - tabloul lui Edouard Manet), cu Angela Merkel nudă şi Sarkozy şi Berlusconi în prim-plan?

A fost o plăcere să fac lucrarea asta, iniţial o gândisem ca pe un cavou, vroiam să închid cu un alt plan, tot ei dar în oglindă, şi privitorul să se uite de sus o dată cu iarba pe care o udam în fiecare zi, şi închis pe negru, fiindcă acest material pe negru este foarte şocant. Iarba mergea până în spate, aici era un scaun... E o problematică pe care am testat-o pe cetăţenii germani, francezi, belgieni. Ei fiind realmente europeni (noi suntem sud-est europeni), nu le plăcea ideea ca preşedintele european, care trăieşte la Bruxelles şi este belgian... mi-a spus o doamnă că va trebui să fie în buzunarul doamnei Merkel. Sunt poziţii nu de iubire faţă de aceşti lideri. Italieni au râs când l-au văzut pe Berlusconi al meu şi într-adevăr aşa este. Am luat Europa şi am culcat-o în plan spaţial, a fost un real story, un performance să văd străini adevăraţi, nepervertiţi prin România, cum se raportează şi aveau tot felul de stări ale feţei, ale ochilor, reacţii de deznaţionalizare a unui continent îmbătrânit cum este Europa. Albă ca zăpada şi cei 7 pitici a mea, Gioconda cu cei 7 pinguini, a fost expusă la Moscova la o galerie foarte mare. Am considerat-o un brand arestat de către contemporaneitate cu numele de Luvru şi am încercat de mai multe ori să mă apropii de ea. Având o rezidenţă în Paris în 2005, mergând de multe ori la Luvru, de fiecare dată în 10 secunde maxim trebuia să mă mişc fiindca veneau japonezii, chinezii sau sud-coreenii şi mă împingeau, trebuia să circul şi nu puteam să mă uit atent. Mi-am făcut un calcul de copil supărat şi am zis că în 3 secunde trec 20-30 de oameni, fac o fotografie, este un brand cu un coeficient de afacere foarte mare.

Deci a jucat un rol şi hazardul, asta e suprarealism curat...

Da, are un rol hazardul, eu nu plec de la idee ca să o îmbrac în imagine, ci în momentul în care apare imaginea este şi ideea. Sunt împreună mână în mână, la mine nu funcţionează teorismul sau ideea pură care se instalează, ci cred că la fiecare om, chiar şi la Einstein, ideea avea o formă. Percepţia este directă, dar pentru că nu plec de la un story, mai întâi susţinut de un statement şi după aceea el apare undeva sub o formă de artă, ci plec cu o trăire care vine în momentul în care încep să lucrez, hazardul ăsta la un moment dat ajunge la un fel de travelling dinspre exterior spre interior, travelling asupra umanului. Ăsta e procesul, asta e chimia pe care o trăiesc eu când lucrez, mai mult nu pot să aprofundez.şi nici nu cred că mi-e dat voie, sau poate nefiind un psiholog nu pot să-mi aprofundez aceste expresii, dar le simt aşa, le iau şi le dezvolt.

Practic, hazardul dă mână liberă spontaneităţii...

Exact despre asta este vorba, pentru mine spontaneitatea este momentul în care trebuie să imortalizez hazardul sub o formă de manifestare artistică, şi dacă stau mult pe gânduri mă părăseşte, pleacă. Aşa se întâmplă.

Picturile dvs. stimulează direct privirea şi implică privitorul...

Este foarte implicat şi privitorul, dar e ca o consecinţă firească. În momentul în care a apărut a 7-a artă, marile monopoluri de imagine sau de tip economic sau de tip politic, atunci au apărut şi formele de manifestare rapidă pentru că arta performance e o formă de manifestare adhoc (anarhică cumva), instalaţia e o formă de manifestare polivalentă, arta video la fel, e o formă prin care artele toate adunate încearcă să trezească omul şi încearcă să-l ţină într-un raport corect cu viaţa sau cu ce se întâmplă în jurul nostru, adică să nu fii orb şi să nu circuli prin lume cu ochii închişi chiar dacă îi ai deschişi, ci să fii într-o relaţie de continuă privire vie.

Ne apropiem de aniversarea a 100 de ani de la apariţia dadaismului - anarhia pură în artă, apoi a suprarealismului, cel mai important curent artistic al secolului 20, dar şi manifest social, protest şi reformă duse la extrem. Cu ce aţi asocia suprarealismul în contemporaneitatea imediată?

Suprarealiste ar fi manifestările de stradă (inclusiv la noi), care nu mai sunt deja evenimente sociale, ci medicamentaţie socială. Asta cu suprarealul e o întrebare chiar capcană, pentru că dacă intru într-o buclă virtuală pe un computer sunt în suprareal, dar suparealul ăsta e chiar nociv sau total nenociv în funcţie de cum priveşti lucrurile ... Într-o realitate contrafăcută în contemporan realitatea nu mai e statică, sunt aceste realităţi virtuale. Acum s-a ajuns la spaţiul virtual, care oferă mii de ani de suprarealism. Artele cred că sunt în căutarea unor noi valori, unor noi sintagme, ceea ce e foarte greu. Adică probabil că suprarealismul - cum probabil se ştie că fiecare curent pe o spirală de ascensiune se regăseşte după o perioadă de timp, dar sub alte denumiri şi forme, caută alte forme -, aşa şi suprarealismul revine. Supradoza, avalanşa de realitate virtuală ne este injectată conştient şi inconştient.

Şi cum ne putem apăra conştient sau inconştient de supradoza de realitate virtuală?

Eu cred că omul are resurse şi se va transforma în aşa fel încât să facă faţă timpului care vine. Oricum omul a început deja să se transforme, umanitatea se transformă, revine puternic şi cu sacrificiile de rigoare. Sunt sacrificii pe care le trăim. Omul de rând trăieşte o mare anulare, masele sunt anulate, sunt puse pe zone de producţie, sunt dezumanizate, natalitatea creşte, iar artiştii încearcă să trezească oamenii. Nu mi-a venit să cred când am auzit că China e un experiment social foarte periculos. Nu mai este nimic altceva decât un experiment social suprarealist, dacă vreţi. Grotesc, ca în Orwell, dacă vreţi. Noi românii încă mai suntem oameni, ştim să râdem, să plângem, să ne emoţionăm, dacă n-avem bani nu suntem aşa de disperaţi... Într-adevăr metehnele naţiei sunt bine ştiute, dar încă mai avem din valorile umane. Cu siguranţă că undeva, când suprasaturaţia de artificial va ajunge la o limită, omul se va întoarce din nou la momentul lui de pornire...

La privirea nepervertită?

La privirea nepervertită…

Cum putem şti când va veni acel moment?

Aş vrea să ştiu, dar nu ştiu, şi e mai bine că nu ştiu fiindcă nici nu vreau să ştiu acum, a şti e cea mai mare capcană... Asta ar trebui să o spun chiar aşa: am început să lucrez împotriva propriului ego şi nu vreau să ştiu. Omul, în momentul în care vede o asemenea şansă de a înţelege viitorul cu sute de ani înainte, instantaneu, imediat concurează şi divinitatea.

Din vanitate?

Din vanitate şi din cauza minţii, mintea face regii, scenarii, puterea de la minte vine. Inima nu vrea, nici spiritul.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
•