„Există două feluri de muzicieni: muzicieni faimoşi şi muzicieni cult.”

Cum arată Bucureştiul muzical pentru cineva care aterizează de la Londra? E o capitală europeană, muzical vorbind?

Trebuie să recunosc că nu petrec mai mult de o lună în Londra, în Bucureşti doar două săptămâni... iar la Londra mă duc ca să predau, deci nu am timp de altceva. Aşa încât nu prea am cum să răspund la această întrebare.

Cum e să fii profesor la Londra?

Cred că e diferit faţă de ceea ce se întâmplă aici. Predau timp de o lună acolo, iar apoi avem 5 luni vacanţă. În acest moment, am trei studenţi români, toţi trei sunt extraordinari şi beneficiază fiecare de o bursă întreagă din partea Academiei. Le merge foarte bine, cei trei sunt cei mai buni pianişti din şcoală. Sunt sigură că vor avea parte de cariere reuşite. I-am „luat” de aici, de la programul SoNoRo Interferenţe. Este vorba despre Cristian Sandrin, fiul profesorului Sandrin, Florea Mitrea care este în cel de-al şaselea şi ultimul său an la Royal Acadmy of Music din Londre şi Alexandra Văduva. Trebuie să ţinem cont că e foarte dificil să ai bursă acolo – sunt 500 de aplicanţi, 20 de locuri disponibile în fiecare an şi o singură bursă, iar ei trei au cu toţii bursă. Dar nu asta voiam să subliniez neapărat, ci faptul că atunci când au venit şi şi-au dat seama că nimeni nu o să joace rolul de babysitter, nu a fost uşor pentru ei. Însă în cele din urmă e mult mai bine pentru ei, pentru că devin foarte responsabili. Stau şi repetă şi sunt foarte fericiţi când au parte de o lecţie. Aici în România e diferit, ai tot timpul lecţii şi nu eşti întotdeauna pregătit pentru fiecare dintre ele... ştiu bine cum funcţionează sistemul acesta deoarece şi atunci când studiam eu la Riga, aveam câte o lecţie pe săptămână şi eram foarte stresată din pricina asta.

Cum s-a transformat de-a lungul anilor Festivalul SoNoRo, al cărui director artistic sunteţi de la începuturile lui? Mă refer la repertoriu, colaboratori...

Când am început, nu ne-am dat seama cum o să fie de fapt. Ne-am gândit că o să fie un festival de mică amploare, poate trei-patru concerte într-o săptămână... că o să ne invităm prietenii să participe. Nu a fost ceva planificat. Însă Răzvan nu pierde nicio oportunitate şi, în plus, e foarte bun la partea de comunicare şi la motivarea oamenilor. Şi cred că succesul festivalului i se datorează în totalitate. Fără el, nu ar fi fost nimic. SoNoRo s-a transformat cu siguranţă într-un eveniment major şi foarte îndrăgit. Iar din punct de vedere al programului, suntem foarte coerenţi – de fapt cântăm doar ce ne face plăcere. Dacă stai bine să te gândeşti, repertoriul muzicii de cameră nu este atât de mare, dacă nu iei în considerare cvartetele de coarde. Aşadar, mai devreme sau mai târziu vom ajunge la punctul în care va trebui să reluăm anumite piese.

Predaţi la Royal Academy of Music din Londra. Ce şanse au tinerii muzicieni din ziua de azi să facă o carieră în domeniu?

Sunt fericită să pot spune că elevii mei actuali au o şansă frumoasă să aibă o carieră. Cu siguranţă vor putea să trăiască din muzica pe care o fac. Deja se întâmplă asta – cu toţii cântă muzică de cameră, pot să acompanieze sau să predea.

Însă, din alt punct de vedere, depinde ce înţelegem prin a face „carieră”... dacă ne gândim la Lang Lang sau Yuja Wang, ei trec dincolo de nişte limite, care sunt, în ceea ce priveşte abilitatea tehnică de a cânta, absolut incredibile. Mai ales dacă mă gândesc cum interpreta Lang Lang, când era mai tânăr, parafraza lui Liszt la Don Giovanni. Nu mă dau neapărat în vânt după performanţele sale solo actuale, însă îmi place când cântă cu orchestra, îmi place combinaţia dintre el şi un dirijor. Dar nici nu are prea mare importanţă asta: cred că Lang Lang a fost un pionier al acestei mişcări de superstar al muzicii clasice şi merită tot creditul din punctul ăsta de vedere.

La fel se întâmplă cu Yuja Wang sau Valentina Lisitsa. Oamenii de felul acesta posedă pur şi simplu un talent pe care noi, ceilalţi, nu-l avem. Doar pentru faptul că sunt superstaruri nu înseamnă că nu sunt extraordinari ca pianişti. Noi avem un alt tip de talent. Mai au şi avantajul că atrag foarte mulţi tineri la concertele lor, că umplu sălile.

Care sunt concesiile pe care „trebuie” să le facă un muzician pentru a ieşi în evidenţă? Fustele scurte ale Yugei Wang să fie un răspuns?

Trebuie să înţelegem că în privinţa aceasta intrăm într-o o zonă specială a muzicienilor şi, în primul rând, trebuie să fii un anumit fel de om ca să-ţi doreşti o asemenea carieră sau succes. Şi nici măcar nu cred că se pune problema compromisurilor sau a concesiilor în cazul Yujei Wang. E pur şi simplu un alt fel de a face lucrurile. Am citit o declaraţie de-a ei făcută cu ocazia discului apărut la Deutsche Grammophon, care mi se pare suficient de lămuritoare. Spunea că atunci când – copil fiind – l-a ascultat pe Pollini pe un disc apărut la Deutsche Grammophon şi-a dat seama că şi ea îşi dorea să înregistreze la Deutsche Grammophon. Eu îmi imaginam că avea să spună că şi ea şi-ar dori să cânte ca Pollini...

Un prieten de-al meu obişnuia să spună că există două feluri de muzicieni: muzicienii faimoşi şi muzicienii cult. O femeie pianistă devine faimoasă sau pianistă cult sau când e foarte tânără, în varianta „tânără şi frumoasă”, sau la bătrâneţe, în varianta „bătrână şi înţeleaptă” – cum sunt Clara Haskil ori Maria João Pires. Zona de mijloc – între 30 şi 50 de ani – e o zonă „gri”. Există şi excepţii ca Martha Argerich, care e fenomenală.

Vă amintiţi de o întâlnire muzicală care v-a marcat la un moment dat?

Cu riscul de a părea prea obsedată de mine, cred că persoana care m-a marcat în mod deosebit din punct de vedere muzical a fost tatăl meu, care a fost un foarte bun bariton, unul dintre cei mai valoroşi baritoni din Uniunea Sovietică la vremea respectivă şi care acum este director al Operei. A fost o ocazie fantastică pentru mine, pe de o parte, să cresc într-o atmosferă de operă şi, pe de altă parte, să beneficiez de sfaturi extrem de preţioase despre cum se face muzica pur şi simplu. Ştiţi, oamenii au tot felul de prejudecăţi legate de cântereţii de operă, însă adevărul este că cei mai buni dintre cântăreţii de operă sunt persoane foarte inteligente, actori, artişti în adevăratul sens al cuvântului. Deci cel mai mult am învăţat de la el şi, în genere, de la cântăreţii de operă. Am şi lucrat mult cu ei şi consider că tot ceea ce cânţi la pian trebuie să fie cantabile.

Dintre tinerii pianişti vă place cineva în mod cu totul deosebit?

Daniil Trifonov, pentru că se simte că are o inimă şi pentru că este cinstit. Cântă atât de intens şi totuşi fără a se da mare. De asemenea, a studiat cu acelaşi profesor ca şi Konstantin Lifschitz pe care îl respect foarte tare ca pianist. Recunosc în Trifonov puţin din tehnica lui Konstantin Lifschitz.

Ultima întrebare: dacă ar fi să alegeţi un singur CD pentru plecare pe o insulă pustie, care ar fi acela?

E o întrebare grea... în mod clar va fi o operă de Mozart şi cel mai probabil, o veche înregistrare a lui Don Giovanni cu Cesare Siepi în rolul principal şi Furtwängler dirijor. Sau Così fan tutte..