Cu dragoste, din închisoare

În documentarul Vorbitor, cei doi s-au oprit la câteva povești de dragoste din penitenciare. Un interviu de Ileana Bîrsan

Care este istoria acestui documentar?

Radu Muntean: Eu am mai făcut documentar, acum 15 ani, și am simțit nevoia unui fel de repoziționare în relație cu ficțiunea. Am vrut să cunosc și alți oameni, să mai văd și alte medii, să mai fac și lucruri pe care nu le controlez așa de eficient, ca în cazul ficțiunii. Am vrut să facem niște documentare în mai multe episoade, despre comunități izolate, despre oameni care, pentru un anumit timp, sunt obligați să stea împreună, oarecum izolați de restul societății și își formează mini-societăți.

Alex Baciu: Erau vreo șase. Am început să ne documentăm despre pușcării și a fost un succes. Am întâlnit-o pe purtătoarea de cuvânt de la Administrația Națională a Penitenciarelor, Dana Cenușă, un om foarte deschis și ea ne-a vândut un pont.

R.M.: Ne-a spus că, în ultima vreme, sunt foarte mulți deținuți care se căsătoresc, parte și pentru că, mai nou, există legea asta cu camera intimă pentru 48 de ore pentru cei care se căsătoresc și câte două ore pe lună. În planul inițial, ne mai gândisem la o platformă petrolieră, o stație meteorologică, un fel de societate non-profit care strângea dependenții de droguri post-cură și îi ținea pentru un an.

A.B.: Fiecare era un cadru general. Probabil, dacă noi continuăm acest proiect, fiecare dintre poveștile astea or să-și găsească un unghi de bătaie, așa cum este cel cu îndrăgostiții din pușcării, din Vorbitor.

R.M.: Bine, filmul de față e un pic diferit. Noi ne-am propus în acest proiect despre comunități izolate să facem documentare observaționale. Ei, filmul ăsta nu s-ar putea include în această serie, pentru că era imposibil să faci un documentar observațional în pușcărie, tocmai pentru că nu poți înnopta acolo, decât, evident, dacă ai un mandat de arestare. Mai mult de două ore nu poți sta acolo zilnic.

Cât timp v-a luat și cum au ajuns să vorbească deschis oamenii din pușcărie?

A.B.: Ei sunt foarte deschiși, dar asta începe prin a fi bine și sfârșește prin a fi o problemă. Ei sunt deschiși pentru că sunt obișnuiți de către presa de tip tabloid să le fie exploatate istoriile, cazurile lor penale, felul în care au ajuns acolo, și asta nu e întotdeauna bine, pentru că noi le-am spus din start că nu ne interesează asta.

R.M.: Eu cred că și de asta au fost mai deschiși. Ei nu sunt așa vorbăreți atunci când vine vorba despre faptele lor. Cei care au avut, cu adevărat, ceva de spus au ajuns fie implicați într-o relație cu un partener din pușcărie sau din afara pușcăriei, aceia au vrut să vorbească. Când le-am spus că nu ne interesează fapta, cred că au simțit un fel de ușurare.

Unii dintre ei ei, totuși, vorbesc despre faptele pentru care sunt închiși.

A.B.: Fără să fie întrebați. Noi am insistat să nu ne spună, și, în cele mai multe cazuri, n-am vrut să știm nici noi.

De ce?

A.B.: N-am vrut pentru că nu despre asta este filmul. Dacă te străduiești să-ți chestionezi prejudecățile, trebuie să ai și tipul acesta de rigoare. Mă duc acolo să aflu povestea unor oameni care s-au îndrăgostit sau au decis să se căsătorească sau își scriu scrisori de dragoste, și atunci ce relevanță are, de fapt, ce-au făcut cândva, acum 10 ani?

R.M.: Noi nu am vrut să știm ce-au făcut ei. Să presupunem că despre unul dintre personajele documentarului, pe care-l vezi iubind, trădând, râzând în film, afli la un moment dat că și-a omorât un copil. Îți dai seama cum schimbă asta datele problemei. Această informație deturnează, nu mai este un film despre dragoste, este un film despre crimă și vinovăție, despre societate în general. E alt film. Nu te mai uiți la ea ca la o persoană care e îndrăgostită și, automat, percepția ta este pervertită de această informație.

De ce ați ales ca în cazul unora să păstrați mărturiile?

R.M.: Pentru că face parte cumva din personaj, din caracterul lui, el a simțit nevoia să spună asta, într-un fel.

A.B.: Ne-am dorit să dăm șansa să arate ca niște oameni normali, cu tot bagajul lor de sentimente și de afect. Sigur că, dacă îi puneam pe toți să-și spună numele și încadrarea, automat începi să-i judeci. Nu despre asta e vorba și nu ne putem aroga poziția de judecători.

Este o diferență foarte mare între planul inițial și film?

R.M.: La început a fost doar un concept, după care am început să călătorim din pușcărie în pușcărie, să vedem oameni din 9 închisori și, în funcție de ce găseam, mergeam în altă parte. Am urmărit cuplurile care chiar ni s-au părut interesante sau care urmau să se căsătorească și care se vedeau frecvent la tribunal.

A.B.: Regula de bază de la care nu ne-am abătut a fost să avem poveștile ambelor părți implicate în istorie. Să avem întotdeauna cuplul. Din păcate, asta a însemnat că anumite povești și, regret în special una, n-au putut intra în film, pentru că partenerul n-a vrut să fie filmat. De pildă, prima zi de filmare a fost ratată, tocmai pentru că s-a dovedit ulterior că tot ce-am aflat erau fabulații.

R.M.: E foarte interesant că la mine, și la ficțiune, și la documentar, prima zi e ratată. Mi-aș dori ca la bonusul de pe DVD să avem mincinoșii, pentru că sunt chiar interesanți

Este ceva care v-a impresionat în mod special sau v-a surprins în timpul filmărilor?

A.B.: E complicat de spus. Întotdeauna pleci cu niște prejudecăți. Nu mai fusesem în viața mea într-un penitenciar și știam ceva ce știe toată lumea, un loc de care te ferești. Surpriza e că, după ce ai stat câteva ore într-un loc, ai sentimental că dacă ar evada toți, printr-un fel de minune, lumea n-ar fi automat mai puțin sigură. Dar, poate că e o deformație, din felul în care ne-am gândit și ne-am uitat la ei ca la niște oameni și ne-am străduit să nu-i judecăm foarte tare.

O altă surpriză este felul în care îți dai seama cât de tare sunt condiționați social unii oameni și nivelul lor de trai. Sunt foarte mulți oameni care intră la închisoare, și asta nu-i o legendă, de bunăvoie, pentru că acolo au condiții pe care nu le pot avea în libertate. E un loc în care ai trei mese pe zi, nu plătești facturi și stai, câteodată, și cu prietenii sau cu rudele.

R.M.: Pentru mine, cea mai mare surpriză a fost, la un moment dat, în timpul filmului, când mi-am dat seama cât de mult disimulează ei și cât de mult lucrează la construirea unei identități paralele, în care chiar cred. S-a întâmplat să încercăm să-i ajutăm pe unii dintre ei să se căsătorească și am reușit să accelerăm puțin procedura. Iar, într-un caz, el a dat înapoi, cred că i s-a părut dubios că vrem să-i ajutăm.

Scena vorbitorului este foarte specială, intimă, are un aer aproape ireal pentru un documentar. Cum ați filmat?

R.M.: Era pentru prima oară când își vorbeau altfel decât în instanță, atunci când se dau în judecată fictiv, doar ca să se vadă. Ne-am plasat în afara spațiului, pentru că nu ne permitea locul și i-am lăsat să se desfășoare fără niciun fel de intervenții. Ei doar știau că sunt filmați și știau că se înregistrează și sunetul. A venit Ana și apoi l-am adus pe Adi la vorbitor. Eram la jumătate de metru, chiar dacă eram despărțiți de un geam de cameră. Am rugat-o să ignore camera, și-au vorbit aproape o oră, și i-a m-a asigurat că odată ce va apărea el acolo, n-o s-o mai intereseze nimic. Într-o oră, ea nu s-a uitat niciodată la cameră și s-a comportat ca și cum eram toți invizibili, și s-au absorbit unul pe celălalt. Dacă au ceva autentic în ei, asta trece și de ecran și sunt foarte deschiși. Sunt crispați atunci când trebuie să-și aducă aminte de faptele din trecut. De fapt, relația este speranța lor de mai bine.

V-a schimbat "Vorbitor"?

R.M.: E greu de cuantificat ce s-a schimbat în fiecare dintre noi. Cred că am învățat ceva despre oamenii ăștia și despre cum funcționează relațiile în acest mediu, și despre cum funcționează, în general. Eu chiar cred că, în general, când iubești pe cineva, de fapt, iubești proiecția subiectivă a persoanei respective, care nu se potrivește sută la sută cu realitatea. Și cred că în cazul lor, lucrurile se duc la extrem, pentru că se văd foarte rar.

A.B.: Eu cred că fiecare am învățat că un pușcăriaș este un caz în sine și îmi e mult mai greu acum să aplic ștampila asta generală. Adică fiecare are o istorie, iar tot procesul de a-i judeca este extrem de delicat și complicat.

R.M.: Este greu, pentru că ajungi să-i cunoști, să te apropii de ei, nu în măsura în care îți pierzi obiectivitatea și distanța. Chiar dacă n-am arătat asta în film, nu poți să nu te gândești ce circumstanțe au avut încât au făcut faptele. Pentru că, totuși, sunt niște oameni capabili să iubească, să se apropie de cineva, să facă sacrificii pentru cineva, și e foarte ușor să-i pui într-o categorie: sunt criminali și tot ce ține de asta este dincolo de judecată.

A.B.: Ei, de fapt, sunt mult mai asemănători cu tine decât ți-ar plăcea ție să crezi..         

Citeşte cronica documentarului "Vorbitor"

Vezi Trailerul documentarului "Vorbitor"

Galerie foto:

• 
• 
• 
•