Amos Oz: „Uneori tânjesc după locuri mari”

Editat și reeditat în serie de autor la Humanitas Fiction, iubit și foarte iubit de cititorii din toată lumea, subiect de pariuri în preajma anunțării Nobelului pentru literatură, Amos Oz ne-a acordat un interviu telefonic.

Mă gândeam la acest interviu. Și mi-am amintit că romanul dvs. Rime despre viață și moarte începe chiar cu o listă de întrebări care se pun, pare-se obsesiv, fiecărui scriitor. Le-am citit cu amuzament și îngrijorare, fiindcă la unele mă gândisem și eu. Dar una mi s-a părut foarte stranie. Întrebarea era: „De ce vezi aproape întotdeauna numai latura negativă a lucrurilor?” Chiar vi se pune această întrebare?

Uneori, da, însă nu cred că văd numai latura negativă a lucrurilor.

Nici eu nu cred.

Desigur, trebuie să fiți de acord că scriitorul din Rime despre viață și moarte nu sunt neapărat eu.

Sunt de acord, dar trebuie că este un produs al experienței dvs.

Da, totuși suntem două personalități diferite.

Pe coperta unei alte cărți, este citat un paragraf din Sunday Telegraph, unde sunteți comparat cu Faulkner și Tolstoi și Dostoievski - știu că vă plac autorii ruși, așa că probabil nu v-a deranjat -  și sunteți comparat și cu Saul Bellow, pentru că (și asta mi s-a părut amuzant) ați avea, amândoi, „personaje nefericite și decadente”. Credeți că aveți personaje nefericite și decadente?

Nefericite, da, mi se pare mult mai interesant să scriu despre oameni nefericiți decât despre oameni fericiți, fiindcă fericirea vorbește despre ea însăși. Nu are nevoie să fie cercetată, interogată... Or, cum spune și Tolstoi, fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei. Dar nu cred că personajele mele sunt neapărat decadente – unele sunt, altele nu.

Ați spus despre scriitorii ruși că vă sunt aproape – că ați crezut că Cehov, de pildă, trebuie să fi trăit în cartierul dvs. – ce vă place la literatura rusă?

E foarte aproape de rusismul cartierului în care am crescut. Mulți dintre vecinii mei veniseră din Rusia, erau imigranți evrei din Rusia. Și vorbeau rusa, uneori vorbeau poloneza, dar majoritatea rusa, și unii se inspirau din ideile lui Tolstoi. Dar chiar și cei inspirați de Tolstoi erau niște personaje foarte dostoievskiene – erau complicați, frământați, aveau tendința de a se pedepsi singuri. În mod straniu, toată lumea lucra pentru Cehov: toți trăiau într-un loc mic, într-o suburbie a Ierusalimului, și toți visau la alte locuri și la alte țări, la capitale îndepărtate... M-a izbit ca fiind foarte cehovian, și când în fine am citit Cehov, am crezut că era un locuitor al cartierului nostru.

Împărtășeați această obsesie pentru orașe mari, pentru locuri îndepărtate?

Uneori tânjesc după locuri mari, dar mi-am trăit aproape întreaga viață în locuri mici. În primul rând, m-am născut și am crescut într-un cartier mic și mărginaș din Ierusalim, apoi, la vârsta de 14 ani, m-am dus să trăiesc într-un kibbutz, adică într-un sat, iar acum trăiesc într-un oraș mic din deșert, care se numește Arad. E un oraș foarte mic. Știu că aveți un Arad în România, n-am fost niciodată acolo, dar știu că e mult, mult mai mare decât micuțul nostru Arad.

Ați menționat perioada petrecută în kibbutz... Citind romanul dvs. Odihnă desăvârșită, am fost complet prinsă între două personaje, Ionatan și Azaria, cel disperat să plece și cel disperat să rămână. De care dintre ei erați mai aproape în momentul scrierii cărții, în 1982, când dumneavoastră înșivă locuiați încă în kibbutz?

Eram încă în kibbutz și trebuie să vă spun că amândoi, și Ionatan, și Azaria, îmi erau foarte aproape de inimă, erau părți ale sufletului meu, când scriam cartea. M-am identificat profund cu amândoi.

Există un fragment în carte, este vorba chiar de seara în care Azaria sosește în kibbutz, visând „să devină imediat prieten și locuitor și asociat și frate și să fie și el iubit ca ceilalți, până nu va mai rămâne nici un zid despărțitor și nici o diferență între el și restul.” Asta era kibbutzul pentru dvs., o nevoie de a fi iubit?

Am ajuns în kibbutz când aveam 14 ani, eram mult mai tânăr decât Azaria, și nu știam pe nimeni când am ajuns acolo. Nu aveam nici prieteni, nici cunoștințe, nici rude... Și da, am avut o dorință foarte puternică de a mă integra și de a fi iubit de ceilalți. Așa că știu din proprie experiență cum s-a simțit Azaria.

Și a fost așa cum v-ați imaginat, a fost cum ați sperat? Vă întreb fiindcă e straniu pentru cineva ca mine, care am crescut în comunism, să înțeleg un loc în care oamenii renunță în mod voluntar la viața personală și la proprietate, pentru a trăi cu ceilalți... A fost o experiență bună?

Spre deosebire de colhozul din țările comuniste, în kibbutzul israelian nu trebuia să renunți la individualitate. Puteai rămâne cu ușurință un individ și este un fapt că am devenit scriitor în kibbutzul Hulda și am evoluat ca scriitor în kibbutzul Hulda și am căpătat un renume internațional în timp ce eram încă membru al kibbutzului Hulda. Deci kibbutzul era mult mai deschis și mai tolerant și mai liberal decât echivalentul său comunist.

Și ați publicat Odihnă desăvârșită când locuiați încă acolo... A avut cineva ceva de spus în această privință?

Ei bine, unora le-a plăcut și unora nu le-a plăcut. Kibbutzul Hulda era ca un parlament în aer liber, toată lumea dezbătea, tot timpul. De fiecare dată când publicam o carte, ea devenea subiect de dezbatere pentru toți cei din kibbutz. Și fiecare îmi spunea foarte deschis dacă i-a plăcut sau nu i-a plăcut, ce i-a plăcut și ce nu i-a plăcut, dar nimeni nu recunoștea personajele mele în kibbutz fiindcă niciodată nu am folosit modele reale.

Continuați să aveți două pixuri?

Absolut! Unul negru și unul albastru, unul cu care să-mi scriu poveștile și celălalt cu care să le spun guvernelor să se ducă dracului.

Cu care dintre ele vă scrieți poveștile?

Ăsta e micul meu secret.

V-am întrebat fiindcă știu că separați lucrurile, scrisul politic de scrisul ficțional, dar de fapt personajele dvs. nu sunt apolitice. Ele au păreri, au orientări foarte clare. Și tot timpul se întâmplă ceva – vine vorba despre primul ministru, despre cutare întâlnire politică, personajele se uită la televizor - și atunci ele nu sunt niciodată izolate. Niciodată.

Nu, fiindcă oamenii din Israel vorbesc tot timpul despre politică și personajele mele se ceartă tot timpul. Se ceartă pe teme politice, pe teme curente, pe teme istorice și ideologice. Doar că romanele mele nu sunt scrise pentru a servi unui scop politic sau ideologic. Nu există un punct de vedere al romanului – personajele au opinii, dar romanul nu. Ei discută politică, dar eu nu mă identific neapărat cu vreunul dintre ei.

E adevărat. Remarcam totuși că personajele dvs. nu sunt decupate de fundal, nu sunt izolate. Mulți scriitori evită să se refere la probleme curente, de teamă că romanele lor ar putea deveni depășite și greu de înțeles, peste câteva decenii.

Ar fi imposibil, în Israel, ca personajele să nu vorbească de politică, fiindcă toată lumea vorbește despre politică. Dacă personajele din romanele mele nu ar discuta politică, ar fi complet lipsite de naturalețe.

În Cum să lecuiești un fanatic, vorbiți despre ideea pe care o susțineți, „soluția bistatală”, cea a împărțirii teritoriului între evrei și arabi, și îi prevedeți un destin favorabil: „nu vom avea nevoie de o mie de ani ca să creăm în Orientul Mijlociu un echivalent pentru euro. Vom merge mai repede ca dvs.”, le spuneți europenilor.

Da, continui să cred în soluția bistatală.

Dar în ideea de monedă comună mai credeți? Având în vedere evoluția monedei euro, de pildă.

După o vreme, da. Nu imediat, nu se va întâmpla peste noapte. Fiindcă israelienii și palestinienii sunt dușmani de moarte și nu poți să pui dușmanii de moarte să doarmă în același pat, nu e o idee bună. Îi pui în cuști diferite, în apartamente diferite. Dar după o vreme, când ura și animozitățile vor mai scădea puțin, ne-am putea gândi la o monedă comună și chiar la o economie comună. Poate, într-o zi.

Și evenimentele din Europa nu v-au domolit puțin entuziasmul?

Evenimentele din Europa nu trebuie judecate în termeni de luni sau ani, ci în termeni de secole. În fond, Europa a ajuns la ceea ce se numește „unitate europeană” după mai bine de o mie de ani de vărsare de sânge, război, conflicte și masacre petrecute între popoarele europene. E prea devreme ca să spunem dacă viitoarea Europă unită va funcționa sau nu. Nu sunt prea impresionat de actuala criză economică. Crizele fac parte din istorie și nu înseamnă neapărat că ideea de Uniune Europeană a fost greșită. Înseamnă că trecem printr-o criză economică, nici mai mult, nici mai puțin.

Revenind la seria de autor care vă este dedicată. Dacă ar fi să vă gândiți la cineva care nu a citit niciodată niciuna dintre cărțile dvs., care ar fi cea mai bună introducere în opera dvs.? Cu care i-ați recomanda să înceapă?

E o întrebare foarte grea. Îmi cereți să inventez un menu pentru un om complet străin. Trebuie să îl cunosc pe cititor, să știu cine e, ca să-i pot aproxima preferințele.

Nu un menu complet! Doar primul fel.

Și primul fel e greu de ales, fiindcă depinde de gusturile personale. Poate că i-aș recomanda celui care nu a citit niciuna dintre cărțile mele să citească un roman mai vechi, numit Soțul meu, Michael.  

Pe aceeaşi temă

Amos Oz, prezent la Bucureşti în perioada 27-28 februarie