Alexandru Tocilescu. The show must go on

La finalul anului trecut, lumea teatrală a fost zguduită de moartea a doi mari regizori: Liviu Ciulei şi Alexandru Tocilescu. Este inutil să comentăm ce înseamnă această pierdere din punct de vedere uman, artistic, cultural. Indiferent ce am spune, ar însemna prea puţin pentru ce au oferit aceşti regizori teatrului românesc.

Lumea noastră a pierdut două repere. Dacă în cazul lui Ciulei, singurele mărturii ale operei sale rămân câteva spectacole şi repetiţii înregistrate, plus filmele de neuitat, Alexandru Tocilescu va mai fi prezent o perioadă, chiar lungă, pe scenele bucureştene. Spectacolele lui se joacă în mai multe teatre din Capitală. Dacă nu aţi făcut deja acest lucru, merită să vă înghesuiţi la casele de bilete pentru a vă asigura accesul în lumea unui artist cu adevărat autentic.

Dacă i-aţi văzut deja spectacolele, tot ar trebui să mergeţi pentru o reîntâlnire poate unică. Regizorul planurilor întrepătrunse, al experimentelor teatrale, al dramelor născute din comedie, al unei sensibilităţi marcate de ironie şi susţinută de o cultură cum mai rar găseşti, nonconformistul Toca nu s-a repetat niciodată de la o creaţie la alta.

Pasionat de avangardă, a devenit el însuşi un avangardist, în sensul în care acest cuvânt de­sem­nează noul, depăşirea graniţelor, spargerea barierelor şi a prejudecăţilor. Hamletul lui, cu Ion Caramitru în rolul principal, a trecut cu succes momentul '89, oferind două interpretări total diferite pentru publicul din ţară şi pentru cel din turneele în străinătate.

În O scrisoare pierdută, montat în 1999 la Naţional, aducea în scenă un Caragiale rupt din actualitatea imediată. Pe mulţi i-a înfuriat atunci, dar astăzi, cu siguranţă, spectacolul lui Tocilescu reprezintă o ruptură a montărilor „după reţetă”, a acelui unic fel de a-l citi pe Caragiale. Aceste creaţii nu mai pot fi văzute (când mă gândesc la teatru din perspectiva timpului mi se pare groaznic de nedrept), poate doar Hamlet pe DVD. Dar, acum, în Bucureşti găsiţi șase spectacole în regia lui Alexandru Tocilescu:

Casa Zoikăi.
Lumea toată-i un bordel

După ce îşi declarase în câteva spectacole preocuparea pentru istoria comunismului, după ce s-a oprit asupra operei lui Daniil Harms, Alexandru Tocilescu montează un text scris de Mihail Bulgakov. Ca şi în cazul avangar­distului Harms, atât opera, cât şi viaţa acestuia sunt plasate într-o zona care îl preocupă cu frenezie pe regizor: comunismul şi, mai ales, consecinţele lui. Spiritul rusesc surprins milimetric de Tocilescu în Oblomov, este transpus în alte dimensiuni şi cu alte conotaţii în Casa Zoikăi.

Acestor date li se alătură trupa Teatrului de Comedie, cu o prestaţie la cotă înaltă, în frunte cu Virginia Mirea (Zoika) într-un rol parcă scris pentru ea, iar rezultatul este un spectacol bine construit, plin de umor, cu un mesaj puternic, pentru că ascunde în spatele comediei note cutremurătoare. Bulgakov decupează în această farsă serioasă trecerea de la vechea aristocraţie la noul comunism, care pătrunde şi în casa Zoikăi, un bordel deghizat în salon de modă, unde se intersectează destine triste cu dezinvoltura unei aparente comedii.

Oblomov
sau lenea ca şansă a omului

Oblomov – întruchiparea lenei absolute. Singurul mod de viaţă posibil. O existenţă între lehamite şi incapacitatea oricărei acţiuni.

Oblomov – spectacolul lui Tocilescu, lucrat în filigran precum bijuteriile valoroase. Dramatizarea semnată de Michaela Tonitza Iordache după Goncearov surprinde lumea rusească şi oblomovismul în toată splendoarea lor, iar Tocilescu îi adaugă puţină existenţă cehoviană. Dragoş Buhagiar conturează fiecare detaliu printr-o scenografie pe care nu o uiţi uşor.

Oblomov – şansa lui Mihai Constantin de a face un personaj ca la carte şi a trupei de la Bulandra de a transforma orice rol într-unul de neuitat.

Elizaveta Bam -
avangardă în stil Toca

O femeie este ucisă pentru o crimă pe care nu a comis-o încă. O nebunie muzicală, de mişcare, de imagine. Şocant, făcut să mire pe toată lumea, cred că acest lucru îşi dorea Tocilescu să se spună despre spectacol. Pornind de la textul avangardistului Daniil Harms, Tocilescu vorbeşte într-o operă bufă (muzica Irinel Anghel), cu o scenografie halucinantă (Dragoş Buhagiar) despre teroarea istorică. Crina Mureşan este Elizaveta Bam. O secondează cu succes Vlad Ivanov, Mihai Constantin, Virginia Mirea, Irina Petrescu, Şerban Cellea. Spectacolul s-a jucat destul de puţin, dar este încă trecut în repertoriul Teatrului Bulandra. Ar fi păcat să nu se reia, pentru că nu mai există altul în genul lui.

Sfârşit de partidă
Beckett pur și simplu

Patru vieţi blocate într-o cameră cu pereţi afumaţi, cu ferestre mici şi înalte, făcute să te îndepărteze mai mult de lumea de afară decât să ofere perspectiva. În centrul ei, un bărbat orb, într-un cărucior cu rotile. Dintotdeauna şi pentru totdeauna în centrul acestei lumi de mult sfârşită, deasupra căreia vibrează doar atmosfera apocalipsei. Cuvintele îndepărtează, vorbele nu înseamnă nimic, iar tăcerea întrerupe gândirea. Tocilescu manipulează semnele şi se joacă discret cu emoţiile specta­torului. Din acest joc al emoţiilor ieşi bulversat şi cu un nod în gât. Alexandru Tocilescu spune povestea tragică a lui Beckett, găsind în actori (Mihai Constantin, Răzvan Vasilescu, Irina Petrescu, Ion Besoiu) sensul piesei, incarnând ideile abstracte în interpretări memorabile.

Eduard al III-lea
şi problema onoarei

Este sau nu este Shakespeare, aceasta a fost întrebarea care a planat asupra acestui text de când a fost descoperit şi până acum.

Tocilescu a răspuns foarte sigur: „Pentru mine a fost evident din prima clipă că e Shakes­peare. Nu mi s-a părut nicio secundă că ar fi alt gen, alt stil. (...) Acesta a fost şi motivul pentru care m-am repezit asupra ei. (…) Mobilul meu în alegerea acestui text a fost problema onoarei, problemă care la noi este cu totul trecută în afara oricărei preocupări. Cred că poporul nostru suferă în mod dramatic de lipsa onoarei”.

Nevestele vesele din Windsor.
Atunci și acum

Este spectacolul pe care Tocilescu îl monta la Piatra Neamţ imediat după debut. Prin reluarea de la Teatrul Metropolis a devenit şi ultimul spectacol pe care l-a semnat. Într-un interviu, spunea că este curios ce impact ar mai avea acum, după ce în anii '70 s-a bucurat de un enorm succes. Pe muzica lui Nicu Alifantis, ca şi atunci, Nevestele vesele vă aşteaptă la Metropolis. Mergeţi să vedeţi cum au trecut anii peste ele.   

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
• 
•