Alexandru Solomon: În România nu s-a făcut un examen serios al trecutului

(foto: Iustin Ichim - One World Romania)

Propriul său parcurs este o trecere de la îndrăzneţele experimente vizuale de avangardă de la începuturile carierei („Earthquake”, „Strigăt în timpan”, „Cronica de la Zürich”), la permanenta chestionare a trecutului, pe care îl revizitează periodic fără nostalgie, fără subiectivisme inutile, ci cu o luciditate orientată spre viitor. 

Filmele documentare pe care le realizaţi, cel puţin începând din 2000, sunt dedicate şi inspirate de trecut. Păreţi fascinat de trecut, de recompunerea memoriei, dar într-o manieră stilizată, cu mizanscenă, cu nuanţe semantice, uneori muzică, implicând şi joc actoricesc al personajelor reale...

Eu nu încerc niciodată să dau răspunsuri, ci să scot la lumină această memorie care a fost îngropată mult timp. Cred că simplul exerciţiu al chestionării trecutului ne e util. Nu cred că ne putem gândi serios la viitor fără să fi chestionat cu adevărat trecutul. Însă în România tot timpul am mers înainte, un examen al trecutului nu s-a făcut ca lumea şi astfel târâm după noi tot felul de umbre ale trecutului. Mă gândesc că nici în 45, când au venit sovieticii şi a căzut regimul Antonescu nu s-a făcut o reevaluare a trecutului acela. După care s-a lăsat liniştea şi în 89 ce să vezi?, dintr-o societate multilateral-dezvoltată au dispărut comuniştii peste noapte, l-am împuşcat pe Ceauşescu şi cu asta am încheiat socotelile. N-am încheiat nimic, or lucrurile neîncheiate coc pe dedesubt, răbufnesc, dau tot felul de...

Anomalii?

Da, eu cred că fenomenul ăsta de continuitate în societatea românească e evident, că tot aparatul ăsta de stat, administraţia, are o inerţie uriaşă. S-a tot perpetuat de la fascism la comunism, de la comunism la democraţie şi târâm după noi toate lucrurile astea. Atunci e important de văzut ce-i cu trecutul ăsta.

Veţi continua să „dezgropaţi” trecutul, „scheletele din dulap”?

Bineînţeles, dacă am ajuns ca astăzi să vorbim despre primele procese ale unor torţionari din anii 50... E un pic de decalaj, adică 60 de ani (râde). În primul rând acest proces vine foarte târziu. În al doilea rând, procesele oamenilor care au fost implicaţi în lucruri mai nefericite pe vremea lui Ceauşescu au fost nişte blufuri. S-au făcut atunci, în panica de după 90. De câte ori s-a încercat să se stabilească responsabilităţi cu oamenii care sunt la putere, activi, cu oamenii care sunt printre noi şi influenţează major societatea românească, lucrurile astea au fost lăsate deoparte. Apoi ne plângem că democraţia noastră nu-i perfectă sau nu funcţionează. 

Credeţi că a fost deliberat?

Bineînţeles, printre ţările din fostul lagăr comunist societatea românească era cea mai nepregătită pentru democraţie. Nu exista opoziţie deloc, partidul comunist era cel mai anchilozat dintre partidele din Est. În partidul maghiar, cehoslovac erau totuşi nişte oameni care gândeau un pic în viitor...

Atunci decalajul nostru de raportare la democraţie vine şi mai de departe din trecut?

Sigur că da, vine şi din minunata noastră Epocă de Aur dintre cele două războaie, pe care o glorificăm. Însă, dacă stai un pic să te gândeşti, e plină epoca respectivă de miniştri corupţi, scandaluri cu corporaţii care dădeau mită etc.

Aţi remarcat că lumea a început să vină serios la filmele documentare, că există o direcţie clară de interes, cel puţin în ultimii ani, pentru filmele care ştiu să pună corect întrebările sau să pună noi perspective asupra unor întrebări vechi?

Da, şi face bine că oamenilor le place, că începe să-i preocupe. Bine, publicul ia din tot felul de direcţii. Eu am făcut ce credeam eu că trebuia să fac pentru mine, pentru oamenii din jurul meu. Mai departe nu mai ai control...

Documentarele dumneavoastră sunt foarte laborioase şi bine documentate, fără să pară didactice. Cum integraţi tot bagajul de informaţii, arhivele, în structura filmului?

La un moment dat începi să renunţi pentru că e prea mult şi începe să te intereseze un unghi, o feliuţă din poveste, o anumită perspectivă. Tot ce-i pe lângă trebuie să cadă. Nu-i uşor şi, de fapt, a face un film documentar înseamnă a renunţa la tot felul de lucruri. Renunţi o dată în faza de pregătire, când îţi dai seama că n-o să poţi să acoperi tot, deşi sunt atâtea lucruri interesante. Apoi renunţi la filmare, apoi la montaj că ai o grămadă de material. Trebuie să ai tăria să renunţi.

La ediţia 2013 a festivalului One World România, al cărui director artistic sunteţi şi pe care îl organizaţi anual alături de Centrul Ceh, am remarcat o apropiere a publicului spre un gen de documentar mai artistic, docudramă, docuficţiune sau documentar de cinema. Mă refer la filmul interesat de mizanscenă şi de iluminare a realităţii de către camera de filmare. Iau ca exemplu regizorul danez Jon Bang Carlsen, prezent cu un masterclass şi întâmpinat cu mult interes de presă, de oamenii din domeniu şi de public. Credeţi că e o tendinţă, o schimbare de receptare asupra documentarului?

Carlsen spunea că el refuză să se lase dominat de hazard. El e interesat de jocul dintre memorie şi personajele sale, de rescriere a realităţii prin unele instrumente ale filmului de ficţiune. El consideră că fiecare dintre noi trebuie să reinventeze lumea pentru a o putea înţelege. Filmele lui sunt totuşi din anii 90...

Da, dar la noi totul ajunge decalat... 

Teritoriul ăsta al documentarului e locuit de o grămadă de specii de creatori şi de filme care nu au mare lucru în comun. E extrem de divers. Sunt şcoli sau oameni care se ţin de materialul ăsta mai brut al observaţiei nemediate, fără voice over, fără interviuri, fără muzică.

Uneori, efectul e paradoxal. Nemediată, apropierea de esenţă pare şi mai puternică...

Da, acum depinde de cât de bun e realizatorul ăla...

Sunteţi cadru didactic la UNARTE. Aţi observat un interes mai mare al tinerilor cineaşti faţă de genul documentar faţă de, să spunem, acum 10 ani?

Mi se pare că e o evoluţie clară, totuşi sunt mult mai mulţi tineri care-şi doresc să facă documentar, chiar şi cei care merg în şcoala de film (n.r. - UNATC) unde, după părerea mea, concepţia faţă de documentar nu s-a schimbat prea mult. Documentarul e încă a şaptea roată de la căruţă, ei (n.r. - UNATC) promovează ficţiunea, covorul roşu care te duce direct la Hollywood. Dar există, într-adevăr, tot mai mulţi oameni care nu trăiesc bine neapărat din şcoala de film. La UNARTE, unde predau, sunt tot felul de oameni care ajung acolo, îi interesează documentarul şi cred că pot să pună în valoare tot ce au învăţat ei în şcoala de artă. După aia sunt o grămadă de oameni dinspre antropologie sau sociologie care sunt preocupaţi de documentar şi vor să facă. În documentar se varsă tot felul de oameni cu pregătiri foarte diferite şi asta e foarte bine.

Aţi observat vreo evoluţie în procesul de acordare a fondurilor pentru documentar de către CNC? Acum câţiva ani buni Florin Iepan avea o iniţiativă personală în sensul ăsta.

N-am observat şi nici n-aş putea observa. Iepan a continuat să facă acţiuni, în vară a făcut o poveste la Arad, Aradocs, unde au venit tot felul de oameni de la TVR şi din altă parte. Noi am încercat cu festivalul One World Romania să mai facem alte acţiuni gen drepturile documentarului. Rezultate vizibile imediate nu sunt, dar dacă stăm să ne gândim de unde am plecat, că în Legea din 2004 a cinematografiei documentarul era inclus la categoria scurt metraj, nu exista comisie separată, nu era categorie separată. S-au făcut nişte paşi, sigur că au durat prea mult aceşti paşi pentru viaţa noastră, sunt prea lenţi şi sunt o grămadă de lucruri de făcut, dar e un început. Asta nu înseamnă că trebuie să ne mulţumim cu atât.

În ce măsură apelaţi la fonduri de afară, coproducţii?

În mare măsură, nu prea poţi să te bazezi pe fondurile româneşti, CNC-ul funcţionează sporadic, au fost perioade de un an şi jumătate când nu am avut finanţare. Pe de altă parte, televiziunile nu sunt interesate sau spun că nu au bani.

Din fondul acela al CNC-ului o parte revine şi documentarului, nu?

Din acel procent jumătate revine TVR-ului, care are dreptul să-l dea către filme care au luat concursul CNC. Practic, dacă ai trecut prin filtrul CNC şi ai ieşit câştigător, ai dreptul să te duci la TVR să ceri direct finanţare, dar numai în limita unei sume. Un plafon care e jumătate din acest total, restul trebuie să se ducă direct la CNC. Acum TVR începe să scape de această obligaţie, au încercat în Parlament, în continuare există discuţii ca TVR-ul să fie exonerat, să le revină lor dreptul de a face ce vor cu aceşti bani. Problema e că piaţa tv din România e ori mono-maniacă în zona asta a divertismentului, a show-urilor politice, a spectacolului grotesc, ori într-o zonă destul de îmbătrânită ca gust, cum e cea a TVR-ului din păcate, care continuă să facă teatru tv.

Dar există şi HBO, care produce şi difuzează regulat filme româneşti.

HBO e o excepţie fericită, e o televiziune independentă de manevrele de la noi, sau de rating. Dar ei finanţează 2-3 filme pe an, nu poţi să le ceri să facă mai multe, o fac însă în mod constant şi asta e important.

În ultimii ani ne confruntăm cu o inflaţie a festivalurilor de film în România.

Într-adevăr, în România e o explozie de festivaluri de film. Trebuie văzut în ce măsură şi dispar după a doua ediţie, că s-a văzut. E o problemă care ţine de piaţa de film. Dacă nu poţi să le vezi la televizor, la cinema nu ajung nici atât, piaţa de cinema e blocată, nu există distribuitori, premierele pe documentar sunt foarte rare. Atunci sunt aceste focusuri scurte unde le pui în valoare şi publicul poate să le vadă. Asta presupune şi finanţare. E un efect pozitiv că aceste filme ajung la public, dar există şi un efect pervers care ţine de modul în care sunt folosiţi banii de la CNC (n.r. - şi Ministerul Culturii). Sunt tot felul de festivaluri care au luat bani şi pe urmă nu s-au mai făcut, poveşti urâte, festivaluri de sifonat bani în fond, se şi vede care sunt...