Adrian Ghenie: Tensiunea. Conflictul. Contrastul

Despre pictură, furt și seducție

Despre lucrările lui Adrian Ghenie se scrie mult și discursul critic revine iar și iar asupra câtorva teme-marotă: brutalitate, cinism, dezumanizare. Ghenie explorează tensiunea dintre istoria politică și istoria individului.

The Trial/Procesul (2010) surprinde cuplul Ceaușescu la masa la care au fost judecați și condamnați la moarte. Cuplul de tirani pedepsiți e o efigie a canonului istoric, dar coloristica folosită de Ghenie și chipurile șterse ale personajelor îi reumanizează ca indivizi, în aceeași măsură în care istoria i-a exploatat până la caricaturizare. Pie Fight Interior 8 intră în intimitatea lui Hitler și o populează cu detalii care frizează kitschul – de la imprimeul floral al halatului dictatorului, până la cerbul din tabloul din spatele său.

Se folosește de imagistica celui de-al Treilea Reich pentru că reprezintă „un arhetip suprem al răului, cu o cantitate impresionantă de clișeu vizual. Asta a fost una dintre intențiile mele: să lucrez cu elemente cu care subconștientul colectiv e deja aclimatizat. Nu vreau să fiu elitist ca sursă de imagine.”

Ghenie pictează cinematografic compoziții structurate exact. Fiecare detaliu al lucrărilor lui, de la „scenografie” și „recuzită” la încadrare, amintește de estetica filmului noir.

„Ține de practica artei contemporane să lucreze într-un mediu cu ceva furat dintr-un alt mediu. Permutările astea constituie unul dintre marile cadouri pe care modernismul ni l-a făcut nouă, artiștilor. Avem libertatea să nu vedem mediile – sculptură, fotografie, pictură – ca pe niște medii auto-suficiente, în care totul se raportează la regulile lor interne.”

Ghenie pictează în spiritul lui Francis Bacon și e primul care recunoaște influența – sau „furtul”, în propriile lui cuvinte. Nu și-a dorit să facă ceva „à la Francis Bacon”, ci să continue „un expresionism de esența lui”, dar la care să ajungă pe cu totul alte căi.

„Am avut acum o expoziție cu Francis Bacon în toamnă, la Florența. Una dintre intențiile curatoarei era să chiar să ne pună față în față. Acolo vedeai că există o temperatură comună. În artă se întâmplă foarte des ca doi artiști din epoci diferite să aibă același apetit pentru un anumit tip de expresivitate artistică, dar să ajungă la el pe căi total diferite.”

Mai fură și de la Lynch („era ceva în filmele lui care mă provoca”) și polemizează cu Duchamp, „artistul care a lansat teza cu moartea picturii. Pentru el era mai degrabă un exercițiu intelectual, o provocare care făcea parte din felul tipic franțuzesc de a vedea lucrurile. Îi plăcea să fie scandalos, și atunci a lansat expresia «bête comme un peintre». Simțeam nevoia să mă războiesc cu el la nivelul ăsta. Sunt unul dintre cei mai mari fani ai lui, dar am decis că el ar fi un „dușman ideologic”.

Ghenie pictează, „fură”, polemizează și se lasă sedus – totul datorită unei fascinații „iraționale”.

„Am simțit nevoia să-i fur pe oamenii ăștia. E un principiu esențial în artă – să furi. Toată lumea a furat. E dovada faptului că înțelegi că n-ai apărut din spuma mării. Ești produsul acestor oameni. Simți nevoia să te raportezi la ei, să continui de unde au lăsat, să te joci. (...) N-am simțit niciodată nevoia să mă uit la un pictor din generația mea, indiferent că e român sau din altă țară, ca la o sursă de furat. În schimb mă simt lejer să fur și de la Rembrandt și de la Francis Bacon în același fel. Pentru că amândoi fac deja parte din patrimoniu. Sunt acolo exact pentru a fi furați.”

Ghenie pictează în contraste.

„Niciun element nu e, în sine, frumos sau urât. Orice element devine interesant prin asociere cu altceva, prin contrast. (...) De multe ori îți dai seama că ai găsit subiectul, personajul, sau culoarea, pentru că te fascinează. Dar lucrarea în sine se poate rata magistral dacă nu găsești elementul de contrast, care să potențeze subiectul exact în proporția în care trebuie. (...) Aici e căutarea. (...) Diferența dintre o porcărie și o capodoperă e de multe ori foarte mică. E o singură intervenție care transferă toată masa centrală a subiectului, o balan­sează corect.”

Caută echilibrul, dar și tensiunea și conflictul. „Niciodată n-am o imagine 100% clară a viitoarei picturi. Încep cu un element care mi se pare puternic ca punct de început. Și la un moment dat mă uit la el și zic: «nu știu de ce chestia asta ar face un contrast interesant cu elementul ăla». Nu există nicio asociere conștientă evidentă între cele două, dar ele se potențează reciproc în a crea o atmosferă, sau în a-mi sluji mie în intenția de a crea un efect vizual puternic. De a seduce privitorul, de a-l atrage să se uite sau să mediteze. Mi-am dorit ca privitorii lucrărilor mele să aibă o senzație la nivelul stomacului.”

Despre bani și exorcisme

De pe 8 martie până pe 4 mai, galeria de artă Pace din New York a găzduit o expoziție cu lucrări semnate de Adrian Ghenie. La data vernisajului, toate cele treisprezece lucrări expuse fuseseră deja vândute, pe sume impresionante, care au variat între 65.000 și 350.000 de dolari.

În februarie, casa de licitații Sotheby’s a vândut tabloul lui Ghenie Dr. Mengele 2 pentru 140.746 de euro, deși lucrarea fusese inițial apreciată la un preț între 35.000 și 46.000 de euro.

„Lucrarea nu era în proprietatea mea. Era a unui colecționar privat, care și-a pus lucrarea la licitație. N-am ieșit în zilele alea să fac declarații, deși au sunat telefoanele. N-am ieșit să zic nimic, pentru că n-am nimic de zis în plus. (...) N-o să apar pe toate canalele, să mă bat cu pumnul în piept. Mi se pare o chestie care lucrează în contra ta. Normal că mă bucur că s-a întâmplat chestia asta, dar nu mi-am dorit niciodată ca o știre din zona profesională să fie breaking news, să apară la știrile de la ora 7.”

În octombrie anul trecut, Adrian Ghenie declara pentru Wall Street Journal că îl sperie efectul pe care îl au licitațiile asupra prețurilor lucrărilor sale. Îl sperie spiritul malefic pe care îl trezesc sumele enorme de bani.

„Spiritul ăsta rău n-are legătură cu România. Se întâmplă peste tot în lume. În momentul în care de numele unui om, indiferent de domeniu, se leagă niște sume foarte mari de bani, se creează automat un soi de scenarită. Toată lumea are o variantă, știe cum faci, știe care-i povestea.”

A exorcizat, probabil, ceva din spiritul cel rău tot în toamna lui 2012. Corina Șuteu, fostul director ICR New York, avea nevoie de fonduri, pentru a continua să realizeze festivalul de film românesc Making Waves. Ghenie promisese că va dona pe 15 octombrie 28.000 de dolari pentru festival – și asta a și făcut.

„M-am apropiat intelectual de Corina Șuteu, și de tot angrenajul cu care încerca să facă ceva pe bune racordat la secolul XXI. De aceea am susținut-o și ulterior. Susțineam omul.”

În rest, cu «ICR-ul lui Patapievici»a avut „o colaborare relaxată. Regret că s-a schimbat direcția, pentru că direcția precedentă era foarte bună. Nu am avut o relație constantă cu ei, ca să știu exact ce s-a în­tâmplat. Am avut o relație personală cu câțiva oameni pe care îi consider niște intelectuali mișto.”

Blocaj la Cluj, căpșunăreli la Viena și retur

Până să devină filantrop, curator și unul dintre cei mai bine cotați 50 de pictori contemporani, Adrian Ghenie s-a născut în 1977, la Baia Mare. A studiat pictura la Cluj, dar spre finalul celor cinci ani de facultate și-a dat seama că nu poate să picteze.

„În facultate am fost un soi de mediocru. Nu neapărat că nu aveam dexteritate sau că nu încercam să fac ceva mai special, dar într-un fel eram anacronic, pentru că nu eram conectat, nu știam ce se întâmplă afară. Plus că am prins din plin retorica aia anti-pictură a anilor ’90. În România se purta războiul cu noile media, care se implicau social, erau critice, erau anti-sistem, veneau cu o estetică nouă. Pictura era văzută ca un limbaj prăfuit, aparținând UAP-ului.

Orice făceai, erai desuet. Se adăugau toate elementele agravante: lipsa de informare, nu puteai călători. Toate astea m-au făcut să am senzația, mai ales când am terminat, că nu pricep nimic și nu am prea multe șanse.”

Așa că a plecat la Viena, din 2003 până în 2005. Nu căuta nimic concret, deci probabil așa a și găsit declicul.

„Acolo am început să mă uit cu un ochi la artă, dar fără o ambiție. Mă uitam calm. Mă uitam la expoziții, mă duceam la muzeu, fără să fi avut vreun plan că eu fac chestia asta pentru ca la un moment dat să revin. Probabil că în subconștient lucra acolo ceva. Dar așa, la nivel conștient, îmi făceam un plan mai degrabă de emigrant. Să-mi găsesc un job, să-mi fac o rezidență. Căpșunăreli. (...) Am eșuat complet și la capitolul ăsta și m-am întors înapoi. Norocul meu.”

Planul B

„Eu nu consider povestea mea neapărat o poveste foarte interesantă. Situația mea e situația banală a emigrantului est-european, indiferent de profesie. Eu m-am întors în România și am avut norocul că o parte din generația mea era în aceeași situație. Am zis, «hai să ne relaxăm și poate facem ceva împreună».”

Galeria Plan B a fost deschisă în 2005 la Cluj, de Mihai Pop și Adrian Ghenie, cu sprijinul financiar al omului de afaceri Mircea Pinte.

„Când am făcut Plan B, l-am făcut cu calm. Nu era din disperare. Părea, în peisajul de la ora aia din Cluj, unica chestie pe care puteai s-o faci. Să-ți faci o proprie entitate și să nu mai speri că o altă entitate va veni să te întrebe sau să-ți ofere ceva. Nici nu era cine, de fapt. Nu erau galerii la Cluj, la București erau foarte puține. Suntem încă înainte de Uniunea Europeană. Mirosea ceva în aer, dar nu era nimic concret. (...)

Mihai Pop n-a plecat niciodată din România în perioada în care am fost noi plecați. El a rămas în Cluj. El și ca student se ocupase de management cultural. Avea un soi de experiență și chef să facă asta. Singurul meu rol în povestea asta a fost că l-am cunoscut pe Mircea Pinte. Acum este unul dintre cei mai mari colecționari de artă din România. La ora aia era doar o cunoștință de familie, dar era totuși un om de afaceri care avea ceva bani și un soi de sensibilitate și disponibilitate. Am avut la un moment dat o discuție și l-am rugat să ne dea un mic ajutor financiar. Era vorba de câteva mii de euro. N-a făcut un efort financiar uriaș. Dar în contextul ăsta, au fost probabil cele mai bine investite mii de euro din istoria artei românești.

În schimb, noi l-am consiliat, atunci și în toți anii de după, cum să-și facă o colecție de artă contem­porană, ce să cumpere. A fost o înțelegere echitabilă, din care au ieșit câștigători pe ambele părți.”

În timp, Plan B a ajuns să impună un nou model de management cultural în România, bazat pe inițiative individuale, investiții private și efort colaborativ și motivat de nevoia dialogului cu Europa.

Dar în 2005 „absolut nimeni nu gândea în termeni de management cultural. Eram în etapa de acceptare a unei situații limită, o acceptare realistă a situației noastre. Și, fiind artiști, n-am acceptat, totuși, să facem alte joburi. Am preferat să semi-murim de foame. Mulți din generația mea au intrat în advertising, în ideea că o s-o facă o vreme și apoi o să se întoarcă să picteze. Nu s-au mai întors. Mulți s-au apucat de câte o mică afacere, în care au intrat și din care n-au mai ieșit. Noi probabil n-am fi fost capabili să facem nici măcar chestia aia. Ca atare, am rămas suspendați, faliți, dar totuși liberi de contract.”

În 2008, Plan B a deschis un spațiu expozițional permanent la Berlin. Până atunci, reușise să aducă în România curatori cunoscuți ca Jane Neal, să lanseze tineri artiști români și să organizeze pavilionul României la Bienala de la Veneția din 2007. În 2009, Plan B s-a implicat în amenajarea Fabricii de Pensule din Cluj, un spațiu cultural independent, în care se află astăzi cinci galerii de artă și 30 de studiouri de creație.

„Poate că a reușit (Plan B, n.red.) pentru că era altceva decât tot ceea ce era atunci în România. Era o chestie relaxată, făcută de artiști, deci de niște oameni tineri, care aveau ochi pentru artă, chiar dacă nu aveau un milion de date. Aveau o anumită sensibilitate și o înțelegere pentru fenomen. Nu erau niște oameni veniți din afara sistemului, cu o proiecție despre cum ar trebui să arate lucrurile și un plan de business. Nu ne-am stresat cu finanțări publice, n-am făcut jalbe, n-am frecat clanțe. Ne-am adaptat. Am luat exact forma vasului.”

New York-București-Basel-Cluj, artă contemporană

„Ultima oară când am fost la New York, erau lângă galerie mai multe târguri. Unul dintre ele era foarte nișat – se numea Independent – cu galerii mai puține și să le zicem mai hip. Deschiderea era în aceeași zi cu vernisajul meu și era acolo o bătrână de vreo 80 de ani, care zice «Am fost la Independent acum și am văzut un video care m-a impresionat. Vreau să-l iau».

Bătrâna asta era contemporană în tot ce făcea. Nu era speriată de mediul contemporan, un mediu care nu mai ținea de generația în care trăia. I se părea absolut normal să consume de la Pollock până la un video făcut de un tânăr. Toți erau așa. În România nu ai chestia asta. Bătrânii cu bătrânii, tinerii cu tinerii – care e o prostie, de fapt. (...)

Noi suntem un paradox. Îți dau un exemplu concret, de anul trecut de la Basel – cel mai important târg de artă contemporană din lume, unde vezi ce înseamnă acum. Să fii acceptat la târgurile astea e destul de dificil. Treci prin mii de filtre. Pe lângă târgul de la Basel există un târg mai mic, Liste, destinat galeriilor mai tinere. La Basel era Plan B, iar la Liste o galerie tot din Cluj – Sabot. Mai era și Andreiana Mihail din București. Există doar câteva galerii în România și totuși alea pe care le ai sunt acolo. Ai puțini regizori și bani să faci filme în România și totuși alea care se fac iau premii în neștire.”

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
•