„Trebuie să vă puneţi speranţa în tânăra generaţie”

Care a fost prima dvs. impresie când aţi ajuns în România?

Am ajuns în România pe 3 august 2008, însă cunoşteam încă de dinainte România destul de bine, datorită muncii mele la Ministerul de Externe şi cel de Comerţ Exterior. Am călătorit mult în România în acea perioadă, dar, evident, percepţia despre o ţară se schimbă mult când trăieşti acolo o perioadă mai lungă, în cazul meu de peste 4 ani.

Aşa încât, după primele luni de stat aici, mi-am dat seama că România e diferită faţă de ceea ce ştim despre această ţară în Italia. Priviţi către Europa cu speranţe mai datorită progreselor din ultimii ani, conştientizând însă că încă mai e mult de făcut. Îmi amintesc că am fost foarte impresionat la sosirea mea de partea rurală a României, în care, spre deosebire de oraşele mari şi împrejurimile acestora (din zona Banatului, de pildă sau din zona litoralului Mării Negre), există o stare de sărăcie destul vizibilă. Şi eu vin dintr-o zonă rurală din sudul Italiei şi, în momentul în care am ajuns în România, am avut impresia că mă aflu pe un teritoriu absolut asemănător cu regiunea din care vin eu, aşa cum era aceasta acum 50 de ani. Repet, am această impresie despre anumite zone ale României, în timp ce în celelalte dezvoltarea a înaintat mult.

Dar aţi asistat la ameliorări în ultimii patru ani?

Desigur. Guvernul dumneavoastră (mai bine spus numeroasele guverne care s-au succedat) şi autorităţile locale au făcut multe în sensul ameliorării acestei situaţii. Şi pot să vă dau şi un exemplu: de curând am fost la Sibiu, unde l-am cunoscut pe primar, o persoană foarte activă şi o autoritate foarte apreciată la nivel local. Am discutat cu un om de afaceri de-al nostru de acolo şi mi-a spus că Sibiu şi împrejurimile arătau cu totul diferit cu 10 ani în urmă. Acum avem un oraş modern şi bine întreţinut, înconjurat de o câmpie foarte frumoasă. Reamintesc şi faptul că numeroase societăţi italiene sunt implicate în modernizarea acestei zone, de pildă prin construirea unor părţi de autostradă. Asta înţeleg eu printr-o guvernare bună. Şi cred că, în câţiva ani, acea parte a României se va dezvolta asemeni Banatului, care mi se pare, poate, cea mai modernă parte a ţării, alături de Bucureşti, fireşte.

Aţi avut ocazia să aflaţi ceva deosebit, neaşteptat despre ţara noastră sau despre oamenii săi în aceşti patru ani? Sau suntem exact aşa cum v-aţi aşteptat?

Da, bineînţeles: am vorbit deja despre sărăcia din anumite zone ale ţării, care m-a surprins în mod deosebit. Dar aş dori să mă opresc asupra unui alt aspect, pozitiv de data asta, ce ţine de partea culturală: cunoşteam faptul că România este o ţară latină, că româna face parte din grupul limbilor latine, ca şi italiana, însă nu mi-am dat seama cât este de importantă pentru voi această rădăcină culturală. Îmi aduc aminte că, la Roma, înainte să vin, am citit imnul vostru naţional: este un imn închinat latinităţii originii poporului român; a fost o lectură care m-a uimit şi este un aspect al culturii dvs. pe care îl apreciez foarte tare. Este chiar, într-o anumită măsură, mai patriotic (din punct de vedere al aspectelor ce privesc latinitatea) decât imnul italian, francez sau spaniol. Este un aspect pe care îl apreciez în mod deosebit şi pe care îl menţionez de fiecare dată când am ocazia. A fost o latură de care aţi avut nevoie de-a lungul istoriei, pentru a diferenţia cultura dvs. de cea a altor civilizaţii aflate la graniţe: turcii, apoi otomanii, pe de-o parte, slavii, de cealaltă parte. În prezent încă e un lucru important pentru voi şi îmi dau bine seama de ce a interzis Ceauşescu folosirea acestui imn în timpul regimului comunist – pentru că e un fel de imn al libertăţii.

M-a uimit şi apropierea dintre români şi italieni. E o legătură reală. Nu întâmplător atât de mulţi români trăiesc în Italia în prezent şi atâţia oameni de afaceri italieni au decis să-şi mute propriile afaceri în România. În această ţară este cea mai mare concentrare de IMM-uri italieneşti din afara teritoriului italian. În nicio altă regiune a lumii nu s-a mai întâmplat aşa ceva şi nu poate fi o întâmplare.

Sunt, deci, similarităţi care facilitează această apropiere?

Da, una este limba. Apoi, zona în care s-a stabilit comunitatea italiană de afaceri aparţinea iniţial Imperiului Austro-Ungar: Timişoara, Arad, Oradea. Ca şi unele regiuni ale nord-estului Italiei. Există în aceste zone o bună tradiţie a administraţiei publice. Cel de-al treilea factor este proximitatea teritoriilor. Poţi să ajungi, cu maşina, din Timişoara la Veneţia în 7- 8 ore. De la Veneţia ajungi cu maşina mai repede la Timişoara decât la Palermo.

Sunt vechi relaţiile italo-române. Sunt comunităţi de italieni care s-au stabilit aici acum 150 de ani, comunităţi în care nu există niciun fel de tensiuni...

Relaţia româno-italiană e una specială şi există de ceva vreme, dinainte de Revoluţie şi de intrarea României în Uniunea Europeană. Însă, bineînţeles, democraţia şi Uniunea Europeană au impulsionat această relaţie: înainte de 2007, românii care trăiau în Italia erau circa 100-200.000. În prezent numărul lor este de circa 1.200.000.

Italia este o ţară a cultivării gustului. Credeţi că există similarităţi în acest sens? Au românii „bunul-gust” în gene?

Aşa cum ştiţi, Italia este faimoasă în toată lumea pentru gustul ei, pentru genialitatea, fantezia şi stilul de viaţă incomparabil cu al oricărei alte ţări. Aşa încât, atunci când spun că lucrurile stau diferit din acest punct de vedere în România, vă rog să nu o luaţi într-un sens ofensator. Aş spune acelaşi lucru despre orice altă ţară din lume, poate cu excepţia Franţei. Asta a fost – să zicem – partea negativă a răspunsului meu. Urmează, însă, şi o parte pozitivă care constă în faptul că, în câţiva ani, datorită acestei relaţii strânse între cele două ţări, acele zone care sunt deja bine conturate – muzică, teatru, cinema, gastronomie, vin – vor ajunge să fie mult mai apreciate atât în România, cât şi în lumea întreagă. Asta deja s-a întâmplat cu alte ţări din jurul Italiei şi cred că acesta este un deznodământ foarte bun al relaţiei dintre România şi Italia.

Există la noi adevărate restaurante italieneşti?

Dacă un român care trăieşte în Italia vreme de 10-20 de ani, lucrează acolo ca bucătar sau chelner, se întoarce şi deschide un restaurant italienesc în România, eu o să zic: da, duceţi-vă şi mâncaţi acolo pentru că acela este cu adevărat un restaurant italienesc.

Acest lucru se poate aplica şi în alte domenii. De exemplu, există în prezent destul de mulţi muzicieni, dansatori, cântăreţi pe scenele italiene. Există situaţii în care prima balerină este româncă. Iar acest schimb va continua să se intensifice şi să aducă beneficii României. Ne putem lesne imagina că această primă balerină se va întoarce în ţară şi va deschide o foarte bună şcoală de dans. Îmi face plăcere să reamintesc că, în panorama culturală românească, am o relaţie specială de prietenie profundă cu soprana Mariana Nicolesco, care conduce acum o şcoală foarte bună dedicată tinerelor talente.

Dar, ca să revin la întrebare, aveţi tradiţii şi preferinţe speciale legate de mâncare, care mie îmi place foarte tare, de altfel. Atunci când ies în oraş, prefer un restaurant românesc, nu unul italienesc (am norocul de a beneficia de serviciile unei bucătărese românce, care găteşte excelent mâncare italienească în reşedinţa mea). Dar stilul e ceva specific italienesc, îl avem în suflet – cum spuneţi voi.

Aţi regăsit vreodată o bucăţică de Italia în România?

Da, în multe locuri. Am fost surprins plimbându-mă prin Bucureşti să văd câte străzi de aici poartă numele unor personalităţi italiene. Sunt chiar şi statui – de exemplu, lupa capitolina. Era plasată chiar în Piaţa Romană când am ajuns la Bucureşti, apoi a fost mutată acolo unde se află în acest moment, în capătul Străzii Lipscani. Una dintre străzile de lângă Ambasadă se numea la un moment dat Vittorio Emanuele Orlando, prim-ministru al Italiei la începutul secolului XX. Îi mai aveţi pe Dante Alighieri, Garibaldi şi mulţi alţii.

Lupoaica este în multe oraşe din România, ba chiar la Deva sunt două, pentru că în apropiere a fost capitala Daciei, ocupată la un moment dat de Traian. Acest amestec al istoriilor noastre se regăseşte chiar în statuia din Deva, care înfăţişează Lupoaica cu Traian şi Decebal, nu cu Romulus şi Remus, cum spune legenda!

M-au uimit şi alte locuri. De exemplu, peisajul de la ţară îmi aminteşte de regiunea din care vin eu, Basilicata. E o zonă rurală mică, de deal şi munte.

Mai sunt şi zonele viticole care îmi amintesc de Italia. Pentru noi, viile sunt un fel de mărci ale ţării: peste tot în Italia, întâlneşti vii atunci când călătoreşti. Panciu – pe care l-am vizitat recent, pare să fie foarte similar ca zonă cu Piemonte...

Care sunt locurile dvs. preferate din Bucureşti sau din România?

Îmi place foarte mult Braşovul. E un oraş foarte frumos. Am fost de multe ori acolo şi pentru că este aproape de Bucureşti. Şi Sibiul este foarte frumos, însă prefer Braşovul. Prima oară când am fost acolo era în plină desfăşurare festivalul de muzică uşoară Cerbul de Aur. Am participat chiar la o seară în care a câştigat un cântăreţ italian: Antonino.

Apoi, în privinţa peisajelor, apreciez foarte tare Delta Dunării. Am fost acolo de două ori: o dată împreună cu ministrul nostru de interne. O experienţă foarte interesantă. Apoi am vizitat-o împreună cu familia.

Delta Dunării este o regiune foarte specială şi sper că veţi avea puterea s-o prezervaţi. Are un potenţial turistic enorm. Îngrijită cum trebuie, va putea primi sute de mii de turişti.

Ce părere aveţi despre viaţa culturală a Bucureştiului?

Sunt plăcut impresionat de viaţa culturală a oraşului şi spun asta de fiecare dată. Poate că Bucureştiul nu este un oraş la fel de frumos ca Praga sau Budapesta, însă viaţa culturală de aici este de mare calitate, poate mai bună decât viaţa culturală din celelalte două capitale menţionate. Aveţi, de exemplu, Festivalul Enescu, remarcabil chiar din prisma standardelor occidentale. Beneficiaţi de multe concerte, atât din punct de vedere al muzicii clasice, cât şi al celorlalte genuri, mai moderne. Sunt, de asemenea, muzee foarte bune. Cât priveşte teatrul, din păcate, nu îmi este atât de accesibil atât din pricina limbii, cât şi a nevoii de cunoaştere a limbii şi istoriei Românei. Dată fiind originea mea, îmi este cu siguranţă mai uşor să urmăresc un spectacol în limba română al lui Shakespeare sau Pirandello...  Îmi place foarte mult şi Opera din Bucureşti. Îl cunosc bine, de altfel, pe directorul său cu nume italian, Arbore. În italiană avem un muzician faimos cu acest nume: Renzo Arbore.

Deci, viaţa culturală din Bucureşti este de foarte bună calitate. Am mai fost la evenimente culturale şi în Iaşi şi Cluj, de exemplu. Sau în Sibiu, capitala culturală europeană în 2007.

Pe partea culturală aveţi un potenţial excelent. Revenind la Enescu, care este un festival extrem de important, am avut şi noi nişte invitaţi speciali: anul trecut Orchestra Accademia Nazionale di Santa Cecilia, iar acum trei ani Maggio Musicale Fiorentino.

Care sunt evenimentele, proiectele culturale în care se implică Ambasada Italiei la Bucureşti?

Trebuie să fac o precizare mai întâi: relaţia dintre România şi Italia este excelentă acum. În 2008, când am venit eu la Bucureşti, ţările noastre s-au confruntat cu anumite dificultăţi, însă acestea au fost rezolvate rapid. Trebuie să mulţumesc celor două guverne pentru implicarea de care au dat dovadă în acest scop.

Acum, relaţiile noastre sunt excepţionale. Anul trecut am beneficiat de vizita Primului Ministru Berlusconi, apoi de cele două vizite ale preşedintelui Băsescu de ziua naţională a Italiei, respectiv de vizita preşedintelui Napolitano la Bucureşti. În trei luni, am beneficiat de vizite bilaterale la cel mai înalt nivel posibil.

Din punct de vedere economic, Italia este al doilea partener după Germania, însă pe primul loc în ceea ce priveşte prezenţa afacerilor italiene în România. Anul trecut am atins cel mai înalt nivel, istoric vorbind, al schimburilor bilaterale: 12 miliarde de euro, mult mai mult decât am avut cu India, Japonia sau Brazilia.

Din punctul meu de vedere, partea care nu este la înălţime în acest schimb bilateral este tocmai cea culturală. Şi asta pentru că, fireşte, după Revoluţie, ne-am concentrat pe latura politică şi economică a relaţiei. Acum este timpul să ne concentrăm pe aceasta. Şi cred că am făcut primii paşi înainte de acum câţiva ani. Anul trecut de pildă am sărbătorit 150 de ani de la unirea Italiei şi am pregătit în acest sens un calendar special de activităţi culturale. Am organizat nişte concerte. Am invitat la Ateneu Teatrul San Carlo din Napoli şi I Solisti Veneti. În zona muzicii uşoare l-am adus pe Gino Paoli, pe Albano şi mulţi alţii.

Italia a fost anul trecut ţară invitată de onoare la Târgul de Carte Gaudeamus, iar organizatorii – Radio România – au fost atât de încântaţi, încât ne-au numit şi pentru anul acesta oaspete de onoare. După cum ştiţi, la Târgul de carte de la Torino de anul acesta, România este ţară invitată. Chiar în zilele în care a avut loc Târgul s-a întâmplat să urmăresc la televizor un excelent reportaj în direct de la pavilionul României de la Târg. Dar România a participat şi anul trecut la bienala de la Veneţia... Multe mai sunt de făcut, fireşte. Însă avem nevoie de bani pentru asta. Vreau să zic, bani din fonduri publice, de care Franţa sau Germania, de exemplu, beneficiază aici, în România. Ştim că situaţia nu e una dintre cele mai fericite, dar, ca întotdeauna, ne vom strădui să întărim aspectele culturale cu mijloacele de care dispunem.

Care sunt proiectele culturale actuale?

Suntem în plină desfăşurare a celei de-a patra ediţii a Festivalului Italian. Organizăm peste 20 de activităţi culturale, cu un spectru foarte larg, de-a lungul a două luni. Am început cu o expoziţie la Muzeul Brukenthal din Sibiu şi vom încheia în iulie cu o serie de filme contemporane italiene, proiectate la Institutul Italian de Cultură. Iniţiativele se desfăşoară în toată ţara.

Însă nu vorbim doar de iniţiative culturale. Vorbim şi de lansarea a două „săptămâni italiene” împreună cu Metro şi Real, centrate pe sectoarele mâncare şi vin, şi nu numai. Sunt multe oferte promoţionale.

Avem şi înţelegeri speciale pe partea de fashion cu câteva magazine, dar şi cu restaurate italiene, care vor pune la dispoziţie un pahar de vin italienesc şi oferte atractive. Vor mai fi seminare, worshopuri, expoziţii, atât la Institutul Italian, cât şi în alte locuri. Va fi un concert de chitară la ArCuB cu celebrul chitarist italian Giandomenico Anellino, ca să numesc doar câteva elemente din programul festivalului.

Acum doi ani am adus la Bucureşti Cupa pe care a câştigat-o Italia la Mondialele din 2006 din Germania şi am avut 4000 de vizitatori în două zile. Anul trecut l-am adus pe Massimo Moratti, preşedintele clubului de fotbal Internazionale Milano, care este şi un foarte important om de afaceri italian. Partea de afaceri nu a interesat pe nimeni dintre cei 100 de jurnalişti prezenţi, toţi din zona sportului, interesaţi de proiectele de viitor privindu-l pe Chivu. Aşa încât şi anul acesta vom avea o surpriză sportivă.

Acest festival va deveni o constantă anuală?

Depinde de Ambasador, ca să fiu sincer. Însă eu sper ca succesorul meu să continue acest proiect. Tocmai pentru că avem toate aceste companii italiene dispuse să sponsorizeze un asemenea eveniment: Enel, Pizzarotti, Pirelli, Unicredit, Intesa Sanpaolo şi multe altele.

Sunt multe companii care sprijină asemenea proiecte în ultima vreme....

Da, de obicei sunt Enel, Pirelli şi Unicredit cele care se implică în proiecte culturale, dar şi pe partea de responsabilitate socială. La Constanţa, de pildă, Enel a sprijinit reconstrucţia spitalului, iar aici, în Bucureşti, a oferit un grant important Spitalului Marie Curie. Spitalul din Baia Mare este sponsorizat aproape în întregime de Natuzzi. La fel în Slatina (Pirelli), la Iaşi, Piatra Neamţ sau Bacău. Cam peste tot unde există firme italiene mari, acestea au „adoptat” spitalele din oraşele respective, oferind sprijin economic deseori important şi programele de schimburi între aceste spitale şi cele din Italia, fie că e vorba despre echipamente sau de transfer de pacienţi pentru îngrijiri speciale.

Cum vedeţi activitatea Institutului Italian de Cultură „Vito Grasso”?

Conducerea actuală a Institutului Italian este una interimară, însă, în viitorul apropiat, vom avea un nou director, care va ajunge în Bucureşti la începutul lui august. E o persoană competentă, a fost pe o poziţie similară la Sofia, în Bulgaria. Sperăm astfel ca activităţile culturale să fie relansate cu această ocazie, luând însă în considerare aceleaşi limitări financiare.

Însă ca şi până acum, Institutul Italian de Cultură are un program foarte bun pentru învăţarea limbii italiene. Iar sumele strânse din aceste activităţi sunt reinvestite în alte tipuri de activităţi, Institutul autofinanţându-se într-o anumită măsură. Încercăm să extindem aria cursurilor: pe partea gastronomică, cursuri de gătit în limba italiană, de exemplu.

Avem şi nişte înţelegeri cu firme italiene, căci italiana nu este doar limba culturii, ci şi limbă de afaceri. Iar pentru a găsi un loc de muncă în interiorul acestor firme, cunoaşterea limbii italiene ar fi un atu. Încercăm, deci, să impulsionăm această zonă de activităţi ale Institutului Italian.

De altfel, Institutul Italian de Cultură va participa şi la Noaptea albă a Institutelor din luna iunie. Avem un spectacol de teatru la Odeon, în Bucureşti, iar Institutul va rămâne deschis toată noaptea.

Teatru? filme? cărţi? concerte? Ce face ambasadorul Italiei în România când nu lucrează?

Din fericire, am şi timp liber, într-adevăr. Pot să vă spun că îmi plac foarte mult parcurile din Bucureşti. Din punctul acesta de vedere, Bucureştiul este un oraş „verde”. Când prim-ministrul Berlusconi şi domnul preşedinte Napolitano au venit în România, au admirat peisajul de-a lungul Kiseleffului.

Ultima carte? Din când în când, recitesc o carte citită prima oară în tinereţe. Acum citesc de pildă Pe drum de Jack Kerouac. De curând am citit o carte a unui filosof italian, Emanuele Severino, care sper că va fi tradusă cât de curând în română. O carte despre amintirile noastre: când înaintăm în viaţă, încetăm să ne gândim la trecutul nostru şi lăsăm în urmă amintirile. Însă, din când în când, ne vedem siliţi să ne reamintim trecutul, să animăm amintirile. Pentru că ele sunt eterne, nu vor pieri niciodată. E o carte bună, care se citeşte uşor, deşi vorbim în fond de o carte de filosofie.

Cât despre filme, e unul pe care l-am văzut în Italia acum câteva săptămâni: Intouchables. Este un film franţuzesc, dar unele detalii sunt italiene. De exemplu, în unele scene, se poate admira o maşină italiană splendidă, iar  coloana sonoră minunată este compusă de un pianist italian cunoscut: Ludovico Einaudi.

Dar şi voi sunteţi foarte buni în domeniul cinematografiei ultimilor ani. La Torino, la Salonul de carte, a fost organizată o retrospectivă a filmului românesc contemporan. Sunt reprezentaţi toţi regizorii foarte buni: Mungiu, Mihăileanu (preşedintele Napolitano – un expert în domeniu – mi-a spus că Mihăileanu s-a format în Franţa), Radu Gabrea, Porumboiu, Mitulescu, care au studiat în schimb în Italia. Există şi o companie de producţie româno-italiană – Mandragora.

Poate că într-o zi ar trebui să organizăm o serie de proiecţii de filme contemporane româneşti şi italiene, dat fiind că sunt atât de multe atât de bune. Chiar acum rulează un film bun (deşi nu l-am văzut încă) – Visul lui Roman – cu fiul lui Vittorio Gassman, Alessandro  Gassman, în distribuţie. Are în centru un băieţel român, fiul unui cerşetor. Ambii duc o viaţă grea, însă tatăl economiseşte bani pentru viitorul fiului său. Alessandro  Gassman este tatăl. Sunt mulţi actori români care joacă, printre care Mădălina Ghenea. E un film bun, care nu critică şi nici nu prezintă aspecte negative ale acestei ţări.

Dacă veţi reveni în România după terminarea mandatului, cum speraţi să o regăsiţi?

Când voi reveni în România şi nu în calitate oficială, sper ca în ţara dvs. aspectele negative să se fi ameliorat într-o măsură mult mai mare. În sensul în care poporul român merită mai mult. Înţeleg că este dificil, însă nu puteţi avea un stat modern în condiţiile în care anumite părţi ale ţării rămân nedezvoltate. Lucru pe care, de altfel, îl ştiţi foarte bine.

În acest sens, aş dori să adaug câteva lucruri despre Italia: dacă te duci în Italia, vezi foarte clar diferenţele între nord şi sud, însă sunt diferenţe care stau laolaltă într-o ţară bogată şi modernă. Şi chiar dacă sudul este mai puţin dezvoltat decât nordul, este, la rândul său, bogat şi modern. Asta îmi doresc pentru România următorilor ani: nu puteţi aştepta 50 de ani, este o situaţie care trebuie să se îmbunătăţească într-o generaţie, cred: în 15-20 de ani.

Aveţi sfaturi pentru noi? În calitate de diplomat sau simplu expat, ce ne sfătuiţi să facem ca să creştem, cultural sau economic?

E o întrebare foarte bună. Fireşte, dându-vă un răspuns, trebuie să iau în considerare faptul că sunt încă ambasador. Va trebui să vă bazaţi pe tânăra generaţie (ca şi Italia, de altfel), pe cea născută şi crescută după Revoluţie. Noua generaţie e mult mai deschisă şi nu există acel background politic şi istoric greu care îi caracterizează pe cei de vârsta mea. Şi este, de asemenea, generaţia care a trăit de la bun început în interiorul Uniunii Europene, un aspect foarte important. Şi sunt sigur că dacă se va investi în această nouă generaţie, rezultatul va fi vizibil.

În al doilea rând, va trebui să rezolvaţi anumite probleme pe partea socială. Nu trebuie să uitaţi că sunt sute de mii, poate milioane de oameni care nu trăiesc la standardul unei ţări moderne. E adevărat că aţi trecut prin comunism, însă şi înainte de acea perioadă, înainte de război, România era una dintre cele mai civilizate ţări din Europa. Nu trebuie deci să vă uitaţi rădăcinile şi trebuie să vă folosiţi de ele în viitor.

Atunci când văd copii şi bătrâni aflaţi la marginea societăţii – şi nu spun că sunt abandonaţi, căci nu despre asta este vorba – vorbesc despre faptul că şi în momente de constrângeri financiare trebuie făcut ceva pentru această categorie de oameni.

Întotdeauna dau exemplul Italiei la acest tip de întrebare. Imediat după Al Doilea Război Mondial, Italia se afla într-o stare deplorabilă, în criză de bani, distrusă şi milioane de italieni au emigrat în Canada, Australia, Argentina, Brazilia în căutarea norocului. Însă, atunci când s-a scris Constituţia în 1948, într-unul dintre articolele sale (dacă nu mă înşel, articolul 32) se stipulează că Italia trebuie să aibă un sistem de sănătate gratuit pentru toată lumea. Iar apoi, în articolul 34, că trebuie să aibă un sistem de învăţământ gratuit până la majorat. Repet, era imposibil să ai un sistem de sănătate, de învăţământ sau pensii publice în regulă la acea vreme. Însă era important ca aceste prevederi să fie incluse în norma de bază a Republicii noastre, drept temei pentru reconstrucţie. În '62 am avut sistemul naţional de pensii pus la punct, iar în '69 sistemul naţional de sănătate – al doilea din Europa după Marea Britanie.

Prin această referire istorică aş dori doar să transmit mesajul că trebuie să fim optimişti, chiar şi în lipsa actuală a fondurilor. Media, guvernul, toţi trebuie să fie optimişti. Poate nu toate lucrurile merg în direcţia cea bună, însă ele pot fi îmbunătăţite, dacă acţiunile noastre sunt optimiste.

Şi, nu în ultimul rând, trebuie să vă bazaţi pe prietenii adevăraţi. Ştiu că aveţi şi o zicală pentru asta: prietenul la nevoie se cunoaşte! Există ţări care sunt prieteni adevăraţi pentru România şi sunt onorat să vă spun că Italia se numără printre aceştia. Şi, dacă va fi să continuaţi această relaţie specială cu Italia, acest lucru nu poate fi decât benefic pentru ambele ţări. Ştiu că aţi auzit multe lucruri despre români şi italieni, însă doresc să întăresc faptul că cei 1.200.000 de români care lucrează în prezent în Italia contribuie la PIB-ul nostru în fiecare zi şi sunt implicaţi în sectoare-cheie: asistenţa copiilor, a bătrânilor, iar în domeniul sănătăţii – în spitale aproape toate surorile medicale sunt românce (personalul similar italian parcă a dispărut...). Sunt foarte mulţi români care lucrează în construcţii. Sunt, de asemenea, mulţi români implicaţi în munca de asistenţă socială, sunt voluntari în ONG-uri precum Crucea Roşie ş.a. Genul acesta de activităţi nu fac decât să vă îmbogăţească expertiza în aceste domenii.

De asemenea, nu trebuie să uităm că multe companii italiene au venit în România. Estimăm că sunt cca. 800.000 de români angajaţi la companii italiene în România. Dacă adăugăm cei 1.200.000 de români din Italia alături de membrii familiilor respective, cca 4-5 milioane de români sunt legaţi în mod direct de Italia. Deci, dacă mâine ne trezim că Italia nu mai e acolo, 5 milioane de români vor avea o mare problemă.

Dar eu am mare încredere în România, mai ales acum, că aveţi o clasă politică ce se bazează pe mulţi tineri politicieni talentaţi, din tot spectrul politic. Eu am relaţii bune cu tineri politicieni din PDL, PSD, PNL şi din alte partide. E vorba şi despre faptul că unii dintre ei s-au format în Italia. În actualul guvern, jumătate dintre ei vorbesc italiană: s-ar putea ţine chiar un  summit interguvernamental în italiană (Ponta, Marga, Silaghi, Dobriţoiu ş.a. vorbesc bine limba italiană). În nicio altă ţară nu avem o atare situaţie, nici chiar în Albania.

Aşa încât, mesajul meu în preajma Zilei Naţionale a Italiei este: „vă rog să contaţi pe Italia!”. În sensul în care relaţia dintre România şi Italia este atât de puternică, atât de importantă încât atunci când intervine ceva negativ, nu reprezintă decât o situaţie provizorie, care poate fi rezolvată „într-o dimineaţă”, cum spun italienii.